My favorite book

I read a book. And then another one. And another one. And other one. Aaaand another one. I read tens, maybe hundreds of books. I read about the rocker who finds the one, even though he is a man whore. I read about the bad guy turned good, for the right set of eyes. I read about the billionaire extraordinaire that married the poor girl out of love. I read a lot of bullshit. They might have been true stories among these. I don’t know. I never have experienced true love in the past. Thought I did. But that was only comfort taken at another level.

I am still reading. Book after book after book. I will never stop. The only thing that changed is the fact that I found bits of truth in every story. I learned to read between the lines and find the similarities. Because I always wanted that, you know? I was always hoping for a novel romance to change my life in the best way possible. I always wanted …

The rocker who will sing only for me no matter how many girls are screaming after him. And I got it. This guy with a great voice who sings when he thinks no one is listening. Or in the shower. Or in the car. Or on the street. Or basically everywhere. And who uses my back as a guitar when he hugs me. Or the dashboard as drums when he drives. Or everything all the time, because he basically breathes music.

The charismatic guy who will have eyes only for me. And I got it. And this guy will make you like him instantly, believe me. He will look you up and down and you will turn into mush at his feet. If he wants to. Cause he also has the ability to make you cry only with words. His omnipotent like that. But he doesn’t care.

The man whore who will be faithful to the right woman. And I got it. No matter the past, or the girls, or whatever, he is here. For me and only for me. He proved that day after day after day.

The billionaire who will want to pamper me. Oh well. Don’t have that. Yet. I still believe there is a lot of potential here. He is definitely a provider and has entrepreneurial skills. He was meant to do great things. He has his entire life ahead and he will get to that point.

The guy who will turn his life around for me. And I got that. I got the trust and the love and the hope that we could build together a life, when we moved thousands of miles away from the place we grew up in, just to start something better. Together. Always.

It’s been years since I heard the first I love you and I still feel like I am hearing it for the first time. The emotion is always there. My heart grows a bit larger every time I look into his eyes and see that spark. Every morning I wake up next to his sleeping face. Every time he hugs me, and cracks the bones in spine with his medical embrace. Every time he does a little thing, just to see me smile. Every time he encourages me, just because he wants me to be whoever I want to be. Every time he makes me listen to a new song, just because he knows I will like it in the end. Every time he calls me stupid, when I call myself stupid.  Every time he comes home and the first he does is kiss me. He makes me cry everyday thinking how much I love him. I never believed the feeling could be so damn powerful.

I will always read book after book after book. Maybe when the time is right, I will put all my thoughts on paper, and I will write my own. But until then, I will keep reading. From all the books that I ever read, and trust me … they were a few … you are my favourite. Unexpected beginning, very humorous content, full of sarcastic comments, funny situations, passionate fights, similar thinking and hallmark moments, and no end in sight. Definitely, my favourite book.

inner struggle

So just tell me, what do you do when things like lies and deceit are more common than common sense? What do you do when person after person around you resorts to the same thing? It’s like they have one mind, and not in a good way. What do you do when you get more disappointed each day because of the people you gave your trust to, your faith, the chance to prove you wrong? Are you gonna drown yourself? In drinking? In exercising? In fucking? In getting high? In yourself? Are you? You take a minute to look inside you, and you’re surprised by what you see there. The person who always saw the good in people almost had enough. And that means … you let people fuck you up one too many times. What now?!

I was 26 when I almost lost faith in humanity. Don’t get me wrong. I love people. And I appreciate their uniqueness and their beautiful bodies and souls. But sometimes you forget about all that and you focus on the bad things. I got lied to, time and time again. I met jerk after jerk. I tried to establish connections with people who didn’t know what a connection really is or with people who just didn’t want to give me the time of day. I was sitting last night drinking my coke in a corner and I was looking around me. There are so many people. But nobody sees me. They laugh and have fun with each other. And that’s absolutely fine by me. But do they think I’m worth it? Do they think I am smart? And cute? And considerate? Do they think I am a good friend? Do they see my inner struggle and that it almost got me to my knees? Do they? A friend just looked at me and asked me to dance. I smile and get up. One dance. I let the rhythm play with my synesthesia and I close my eyes. I love the effect music has on my mind and body. I mean, how lucky am I to actually feel the music on my skin? It’s hugging me. But I sometimes need a real hug. Affection. Am I .. depressed? What’s this strange feeling that I have? Oh. Memories rush to the front of my train of thought. They take the lead and I have an answer. It’s disappointment. It’s like faith is getting away through the cracks that people left behind. I’m just a cracked shell.

7 years later I look back to those days. The days when I was 26 and disappointed in the people I welcomed into my life. As time went by, I smartened up. I learned that you don’t need validation from anyone but yourself. You are the only one who can evaluate you cause you can see the inside too. I learned that people who want to be your friends, they will fight for you and they won’t let you run. I learned … it’s so easy to let go of the people who are bad for you. I learned that love is a real thing. And it can save you and give you wings and make you grow in a beautiful way. I learned again how beautiful people really are. I noticed how lies and deceit are just walls they build around them outta fear. People are so scared. They are scared to look inside other human beings because they might see themselves. And they know how fucked up they actually are. And finally, my toughest lesson was to learn to lower my crazy high expectations. Nothing ruins a life more than high hopes.

Just close your eyes. And connect with me, and him, and her, and other people like us. We are a cloud of people. You’re never alone in your struggle. We are here too. Close eyes and let’s hold hands till it gets better. One breath at the time. One step at the time. 

mistakes and hopes

“I am a firm believer in trusting your gut and in fate. Every single time I felt like doing something, I did. And every time I felt like something was wrong, it was. Every single time. I leaned on my gut over and over again, and it brought me nothing but happy endings, except for once. One time I let my judgement decide instead of my gut, and the regret brings me to my knees day after day.

My only advice is: when you feel that you met the love of your life, stop running. Go towards them. And forget everything you did and felt before. If they run away from you, cause people have been hurt and they tend to do that, don’t let them. If your gut tells you they’re the love of your life, don’t let them run. Start by trying to ground them, but if that doesn’t work, run alongside them. Just run till you catch them, grab their hand and hold on to dear life. If you are the runner, the moment your gut tells you that the person who’s chasing you is the love of your life ( and I do mean the gut, not your brain ), stop. Stop running. Take a deep relaxing breath and hug them. They need that. After all the running they’ve been doing. I regret that I started running and I didn’t look back till it was too late. Till I realized I outran you and at a crossroad you took a different road. Why in the hell am I a runner?!”

I found the previous words written on a piece of paper in a notebook I use to write in. And it shook my world a bit. I woke up this morning kind of early, cause my baby will apparently be a soccer player. He loves to kick me early in the morning till I wake up and take shower for him to relax. I think he loves the sound of running water just like his momma does. I woke up and my husband’s hand was resting on my stomach. He does that since he found out we’re pregnant. He’s sleeping, and I can’t see those beautiful blueish green eyes that he has. His hair is all over the place. If he could just listen and cut it. God. He drives me crazy.  He fell asleep late again cause he likes to sing to the baby at night. He thinks he’ll be relaxed enough not to wake me too early. Yeah right. My baby is just as stubborn as the both of us. After I took the shower and ate, I felt nostalgic out of the blue and I grabbed my old notebook and I found the piece of paper. And I’m glad I did. I needed something to remind me all the pain that I felt. And how it knelt me for so long. And how I got up, and I didn’t lose faith. And one day, almost 2 years ago, he came back to me. It was the best day of my life. And I remember all that and I suddenly feel the need to tell him just how much I appreciate him. I don’t usually write when I’m happy, so I didn’t write in a long while. But I grab a piece of paper and a pen and start writing.

“You are the best man I ever met. You’re strong and smart and driven. You’re wonderful and handsome. Your eyes make me forget how to breathe when they are focused on me. Your smile and your voice make me feel all sort of emotions. From want to love. From physical to emotional to mental. The connection between us is one that movies should be made about. You are great and awesome and all the superlatives at once. You’re the best dad, and your son is not even born yet. You are the ultimate dream come true. And besides all that, you make me feel like I’m the most amazing woman in the world. And for your sake, I might just be. There are not enough words to describe this love and adoration that I feel inside me. It makes me glow. You are making me glow. You are the best!”

loss

At the end of the day, you come home, change into your comfy clothes, grab some ice cream, or a glass of wine, or a beer, you lay on the couch and draw a line. What did I gain today? Have I been better than yesterday? Have I snapped at somebody? Have I been worse than yesterday? But what keeps you deep in thought is the question: what did I lose today? Loss is a hard word. You know what they say? That sorry seems to be the hardest word? Well, it’s not. Loss is. At the end of that day, when you draw the line you start counting your losses. And they are a few. There are those minutes you spent getting dressed, or standing in bed trying to wake up. You could have done that faster. There are thoughts you lost by getting distracted by random stupid stuff like a news on TV or an email that you won’t read anyway. You lose minutes here and minutes there, trying to make your life better but you end up just wasting it some more. Oh god. Let’s cut the crap. You and I both know what are the worst losses: people.

I must confess that I don’t actually know how to deal with loss. I’ve always been honest to myself regarding this matter. All I know is that there are two ways of losing people.

1.       When you don’t have a saying in that. I was in the 9^th grade when me and my best friend grew apart. We went to different high schools and we just stopped talking. It wasn’t exactly my decision or hers, it just happened. I guess time is a weird thing. It keeps people away when it’s needed. I was in the 12^th grade when my grandma died. The woman who raised me till I was 7 died. I couldn’t even go to her funeral …

2.       When you have a saying in that. I was 23 when I decided to end things with my longtime boyfriend. I looked inside me and I didn’t see happiness. I gave him 3 years of my life and I wasn’t happy. It was a year later when I decided I can’t fall in love with the boyfriend I had at the time. It hurts me till this day that I couldn’t. And finally … it was 2 days ago when I said to the love of my life that he can be happy. Without me.

You’d probably be surprised but it hurts way more when you have to choose if you want to keep someone in your life or not. Like the best friend who betrayed you.  What do you do? Are you gonna keep everything as it is even though you have a tear in your soul? Like the love of your life who fell in love with someone else. Are you gonna be his best friend even though it’s like a divine force is ripping your heart out of your chest? Like that friend who always makes fun of you and you don’t know if he cares about you or not. Are you gonna keep force him to stay in touch with you?

Or maybe I do know how to deal with loss. After my grandma died, I discovered that she’s always there, in my heart and brain. I could hear her voice. So I did just whatever other crazy person like me would do. I started talking to her. Years later, when my heart broke again, only worse this time, I ended up doing the same thing. Talking to you. Frequently. I know you won’t hear me till I’ll decide I can move on, but I’m actively talking to you. I’m telling you how sad and mad I am. How happy we could’ve been. How I trust that time will set things straight. How I believe that my grandma is my angel and she knows what’s best for me. But a week later, I’m the exactly same place. It’s fucking day 2 again.

“ I read somewhere that timing is everything … or … was that location?”

I love you!

In the face of the most magical feeling in the world, people react differently. Some are brave. They know themselves enough to admit it the minute that it happens. Some freak out. They feel it in their hearts but the brain can’t process the new feeling. It rejects it. It starts to feel fear instead and it tends to run. Some need just time to cope. Some just jump. Without even thinking twice about it. Some are stupid. Some are smart. Some are brave. Some are afraid. But that’s not what I’m talking about now. It doesn’t matter that. I read the other day that there are a few ways to say I love you without actually saying it. And it got me thinking. There are thousands of ways of saying I love you.

Did you eat? Did you drink enough water? You should listen to this song. Wanna go to a movie? I made reservations for dinner tonight. Are you alright? How was your date? Did you take your meds? Do you need help? Want me to tell you a story? Hold my hand till I fall asleep please? That dress makes you even more beautiful, if that’s even possible. You should shave. Drive safely. Talk to me till it gets better. What can I do to take your mind of it? Your singing is amazing. You playing guitar reminded me of Spain. I can paint these walls for you. Wait for me at the train station? Close  your eyes. Breathe.

Love is in the smallest of things. I saw a great movie a few days ago in which a girl played love. And she said I’m in everyone and everything. I’m in your daughter’s eyes and I am in your grief. I am in the bad and in the good. The world cannot exist without me. And it’s so true. The core of the world is love. Just open your eyes and your ears. Haha. Just pay attention to the little sparks. The inside jokes.

I’ll come to the doctor’s with you. I’ll hug you till all your pieces will fall into place. I will wait for you. I believe in you. You look tired. You are ugly. You’re a cow. Let me help you. I’ll drive you there. You brought me flowers! I knew you love chocolate. I made the bed. I washed the dishes. You inspired me to write. You just made me smile. You should see this movie. Your eyes are pretty. Bitchyness looks great on you. Sarcasm is my second language too. Just stop and look at the stars. I can teach you that. I can explain you that. How are you feeling today? Did I make it better? I am here. I won’t go. Sleep now. You’re such a baby! Those are some perfect teeth. You’re so far away from subtle. You’re my soulmate. I woke up when you fell asleep. I felt you needed to hear this. I felt something’s wrong. Still in pain?

My heart felt something that my brain refused to acknowledge. And I realized too late that I was saying I love you all along. My favorite way of saying it without actually saying it is: when are you gonna cut your hair?!

day 3

No one warned me. That I’ll go shop with my mom in a crowded supermarket and in the middle of the dairy isle I’ll have a breakdown. I have actually felt how my knees went weak and my chest constricted. My mom was taking her sweet time to choose between two different brands of sour cream and I looked at a bottle of milk wondering how breathing works. Like what’s the actual process? Cause I know very well that there’s enough oxygen around me. And that my lungs work. But somehow I couldn’t find … air. I couldn’t ... breathe. But my mom called my name and my lungs filled up. Pain always takes you by surprise.

No one warned me. That I’ll leave the house with a smile on my face (cause it snowed again last night) and after I’ll take 3 steps my body will refuse to cooperate. Like I stop mid stride and I can’t remember the simple action of walking. I look down at my legs and everything seems alright. But my brain … my brain doesn’t want me to walk. My brain wants to run and fly miles and miles away. Thousands of miles, to be more exact. Please brain. Let me just walk. I need to walk. I need to breathe. I need to live. Again.

No one warned me. That I’ll wake up crying. Again and again. That I’ll dream the same conversation over and over again. That the outcome that I dream it’ll get worse and worse. That I’ll be afraid. So afraid that my best friend forgot everything about me. Do you remember my name? Do you remember the stuff we used to talk about? Well.. we talked about everything. Let me narrow it down for you. Do you remember how I told you like 10 times that I’ll kill both of us when you let me drove your car? Do you remember the calls? The late nights? And boom! I wake up crying again thinking that karma is a bitch. And that someone up there hates me. Or loves me? I had the chance to meet and love you.

No one warned me. Or did they? My memory is not very good, especially with the things that I choose to forget. People have warned me. But I thought I know better. I know what love is. But I didn’t. I know what heartbreak is. But I didn’t. And when think you know better, life fucks you up. No. You don’t know better. You’ll suffer through this to learn that you’ll never know better than life.

It’s just day 3. The third fucking day without you. 80 hours without you. And I still can’t figure out how to breathe. 

who am I?

I got this strange idea when I got out of the shower a few days back. I was over analyzing something, like I usually am, and I stopped for a second. It took me a second to come to the conclusion that I don’t know who I am. And then lots and lots of thoughts rushed to be acknowledged.

I am a daughter and a granddaughter at the same time. I can see my grandma’s eyes when I look into the mirror and my mom’s freckles. I can see my dad’s dimple and I can distinguish my other grandma’s empathy. I am a sister. A shitty one at times, and the best one oh so rarely. I am sometimes a cousin or an aunt or a niece, but I don’t really get along with my extended family. I am a friend. A very good one for some and an average one for others. I am a best friend and I am an acquaintance. I am a teacher for that neighbor who couldn’t learn math. I am a therapist for a lot of people. I am an engineer.  A good one, but one who doesn’t want to pursue this field. I am a fast learner and a fast talker. I am quite often hard to follow. My ideas are rushing through my mouth to get out and make themselves noticed. I am a thinker. Correction. We all know, I am an over thinker. I am motherly with my friends and I am empathetic. I am a worrier who can understand the biggest asshole there is.

I am happy. I am mad. I am sad. I am angry. I am ecstatic. I am melancholic. I am moody. And everything at once. I am hungry. I am thirsty. I am satisfied. I am picky. I am unfulfilled. I am peaceful. I am an introvert. I am talkative. I am not good at socializing. I am friendly. I am evil. I am mean. I am helpful. I am a girlfriend. And I am a one night stand. I am that girl in the club who will go home with you. I am that girl in the bar whom you cannot pick up. I am flirty. I am intelligent. I am scared. I am complex. I am difficult. But I am a dreamy wife. For that person who’ll be able to see me as a whole with my flaws and my qualities. I am fucking great. And I am the absolute worst.

I am giving. I am driven. I am dreamy. I am an over achiever. I am my own worst enemy and critique. I am my own therapist. I am a singer. I am a writer. I am an artist. But I cannot draw even if my life would depend on it. I am the sum of my mistakes, my wrongs, my failures. I am the sum of my awards, my praises, my gains. I am the sum of every single thought that I had and I will have. I am soulful. I am decent. I am educated. I am strong. I’ll never back away from pain. I am heartless. I am a laughter and a tear, all in one. I am a girl, a woman and a lady. I don’t have any vices, but I’m vicious. I am your worst nightmare. I am your strongest desire. I am complex. I am deep. You could fall, and never go back. You could look, but couldn’t see me. I am transparent. I am honest. I am straightforward. I am shy. I am a drop of water. I am a freaking ocean.

I am an idea. I am my hopes and dreams and fears. I am a soul full of ideas. I am my future, my past, but most of all, my present. Who the fuck am i?

introspection

Ce faci in seara asta? Nu. Intreb serios. Muncesti 5 zile pe saptamana. Azi e vineri. Ai nevoie sa iesi. Sa te destinzi. Si stii ce? Dai un telefon si gasesti cu cine sa iesi. Esti in oras, intr-un grup maricel si te uiti in jur. Incepi sa observi chestiile majore initial. Fiecare are pe cineva. Fie ca e fix in scaunul de langa, fie ca e la un mesaj sau apel distanta. Te uiti cum pierd franturi mici de conversatie pentru ca sunt in lumea lor mica si minunata. Dar tu ridici telefonul de pe masa si nu ai cu cine sa vorbesti. Nu ai cui sa ii astepti mesajele cu jind, sau sa zambesti trimitandu-i mesaj cu vreo prostie care tocmai s-a intamplat.

Inchizi ochii 5 secunde si oftezi. Intern, normal. Nimeni nu trebuie sa stie ce se zbate de peretii craniului tau. Nimeni nu trebuie sa-ti cunoasca cu adevarat singuratatea, pentru ca nu are sens. Ori nu ar intelege, ori ar spune ca exagerezi. Deschizi ochii si analizezi in continuare. Vezi gesturi un pic mai mici. Vezi cum mananca unul sau bea altul. Vezi cum comportamentul li se altereaza usor, lasand loc dezechilibrului provocat de alcool. Observi cum actiunile le incetinesc, ideile li se incetoseaza si zambetele li se largesc. Poate bei si tu un pahar doua, sa nu fii ratatul grupului. Nu o spun ca pe ceva rau. Vrei sa faci asta, vrei sa intri in randul lor. De ar fi atat de simplu.

Zambesti si vorbesti. Faci ce iti dicteaza normele sociale si de bun simt. Trebuie sa te faci placut, daca vrei ca lumea sa ramana placut impresionata de tine. Dar in momentul asta, nici tu nu te simti placut impresionat de tine. Te uiti in tine cateva secunde, si preferi sa inghiti in sec. Preferi sa nu te gandesti cum simti ca iti scapa viata printre degete. Si nu ma refer ca mori. Nu. Nicio boala incurabila nu ti-a rascolit familia. Ci la faptul ca nu iti gasesti locul. Nu iti gasesti pasiunea si dorinta pentru ceva anume. Nu iti gasesti motivatia. Momentan, duci fiecare zi din inertie. Hai sa fac asta, ca sa nu stau degeaba. Te simti un esec pe plan profesional. Sa nu incep cu planul personal, cand stii bine ca nu ai avut o relatie de nici nu vrei sa-ti amintesti cand. Te gandesti un minut ce frumoase erau datile alea cand aveai pe cine sa suni la 3 noaptea cand ajungi acasa, si chiar trezita din somn, persoana aia tot zambeste si te intreaba cum a fost. Te gandesti cum era sa te bagi in pat, obosit, si sa-ti lipesti picioarele reci, de picioarele ei calde, spre eterna ei nemultumire. Te gandesti doar cat de bine era. Era. Pe vremea cand nu calcai pamantul dezamagit de lume. Si mai ales de tine. Caci aia e suprema dezamagire.

Ridici capul si vezi cum te priveste lumea. Iar ai uitat ca nu esti singur. Nu fizic. Nu esti niciodata singur pentru ca iti alegi cu atentie prietenii pe care ii vrei alaturi. Stii ca sunt macar o mana de persoane pe care le poti suna la 4 noaptea cu o problema. Dar aia nu e la fel. Ei nu pot trai viata in locul tau si nu iti pot fi alaturi in sensul ala in care ai tu nevoie acuma. Niciodata singur, si totusi mereu singur. Trebuie sa iubesti paradoxul asta. Duci seara din lipsa de altceva. Lumea bea, rade si se distreaza. Tu, aparent, faci la fel.

Dar cand ii parasesti, cand casa te striga si tu mergi agale spre ea, incepi sa te gandesti iar. Inca o noapte in care abia o sa adormi pentru ca lumea ta nu e cum vrei tu. Lumea ta e fada si lipsita de vlaga. E lipsita de chestiile de care ai cea mai mare nevoie. Sentimental si profesional. Fizic si metafizic. Nu e vorba ca nu faci nimic, dar te simti in ... purgatoriu. Nu e rai. Si nu e iad. Sau poate ca e iad. Dar daca e iad, ridica-ti fruntea si infrunta-l.

Ideea e ca nu esti singurul. Suntem uniti in singuratatea noastra.

the key to the happiness

" Nu stiu cum sa scriu, fara sa iti scriu. Asa ca, stii ... mereu gasim varianta cea mai confortabila. Varianta care sa-mi permita sa iti vorbesc fara a te presa. Pentru ca amandoi stim ca eu sunt aia care rezolva probleme prin vorbit si tu prin tacere. Suntem contrari in atatea chestii ca m-as plictisi sa le enumar. Insasi prin natura ta puternic artistica si dramatica, mi te opui.
Ti-am zis ca in prima zi cand ne-am intalnit era sa nu vin? Parca ti-am zis. Am simtit ca o sa imi schimbi viata. Nu stiam daca in rau sau in bine, si nici acum nu stiu asta, dar de schimbat, ai facut-o. Daca ai iesi un pic din capul tau, ai vedea ca ai nevoie de mine cum am si eu de tine. Ai vedea ca monstrul pe care il vezi in tine, s-ar putea juca cu al meu. Dar nu il lasi. Esti ca o mama ultra protectoare care nu isi lasa puiutul ranit. Stie ca e un puiut rau, si ca poate distruge alti puiuti si foloseste asta ca motivatie pentru care il inchide in casa si nu il lasa sa fie fericit.
Aseara ti-am fortat mana. Stiam ca asta o sa fac si ca o sa-mi para rau din momentul in care am simtit cum imi creste pulsul. Toata viata mea de pana acum am cautat pasiune. Am vazut-o in ochii multora cand vorbeau despre ceva anume, dar eu nu am simtit-o. Si mai ales in relatii. Te-am urmarit de ceva ori cum vorbesti despre cladiri, despre muzica, despre arta. Te-am ascultat cantand. Si pasiunea aia ... e un lucru superb. Am simtit parca ardoarea cu care vorbeai sau cantai. Apoi am simtit o flacara cand m-ai luat in brate. Cand m-ai tinut strans pentru ca plangeam. Cand m-ai pupat pe gat in bucatarie de parca era cel mai natural lucru. Cand mi-ai aratat absolut involuntar franturi superbe din tine. Si nu in ultimul rand, am simtit pasiune aseara. Pentru ca tot ce am simtit cu tine e de n ori mai puternic decat cu oricine altcineva, asta incluzand si nervii. M-ai enervat cum nu a reusit nimeni, niciodata. Am avut senzatia ca o sa-mi plesneasca o vena. Dar am iubit fiecare moment.
Nu-s pe masura partii tale intunecate? Te inseli. Si inca tare. Nici macar nu crezi asta. Ti-e frica sa vezi si sa speri ca de fapt ne potrivim perfect. Ti-e frica pentru ca si tu te atasezi usor de oameni, desi arunci continuu cu cuvinte gen "rece" sau "nepasator". Nu fug de tine, dar nici spre tine. Stau in loc si astept. Astept sa-ti dai seama si sa prinzi incredere. Pentru ca tot ce simt cu tine e mai puternic decat cu oricine altcineva.
Te iubesc? Nope. Not yet. But you'll better be here when I'll fall.
Si stii care e cel mai ciudat lucru din toata treaba asta? Faptul ca cheia fericirii mele sta la cineva care nu stiu daca o va oferi vreodata. Stiu ca cu tine pot avea toate fericirea la care speram. Aia suprema. Pot avea fericire mediocra, dar aia suprema e la tine. Si acum nu pot decat sa stau cu mainile in san si sa speri ca o sa realizezi la fel si o sa ai tupeul necesar sa risti. Si sa ma lasi sa te prind.
Si de unde stiu asta? De cand te-am cunoscut si daca ma ia un tip in brate se simte aiurea. Nu ma mai pot intalni cu nimeni pentru ca oricum numai pe tine te vad. Si cu tine am simtit ceva ce iar nu am mai simtit cu nimeni. M-am simtit protejata, in siguranta. E un fel de certitudine care nu a mai aparut niciodata. Si cand am dormit cu tine, m-ai tinut toata noaptea in brate si chiar m-ai strans din cand in cand, si cu toate astea, niciodata nu am dormit mai bine. Mereu ma trezeam amortita sau ceva cu altii. Dar nu si cu tine.
Cand nu ma simt ok, inchid ochii si retraiesc noaptea aia. Si chiar ma ajuta.
Probabil nu e ok sa fiu asa optimista. Sau sa zic toate chestiile astea. Dar in doua luni jumate m-am mintit suficient ca imi e ok sa fim numai prieteni. Azi am vorbit cu cineva si am zis ca mi-am dat seama ca ma indragostesc si mi-a zis: "abia acum?". Da. Pentru ca mi-a fost frica sa recunosc. Pentru ca imi e frica de finalizare. Probabil nu va fi una favorabila. Si m-a intrebat prietena mea ce o sa fac daca rezultatul va fi unul defavorabil. Mmh. Fac ce am facut si pana acum. Sufar, plang, ma gandesc numai la asta, pana trec peste. Mi-e frica sa nu ma vrei dupa ce eu reusesc sa trec peste. O data vreau si eu sincronizare.
Timing's a bitch. Well said.
Ma gandesc la 5 mii de chestii in acelasi timp, si tu probabil nici macar nu mai stii cine sunt."

Cand eram mai tanar am cunoscut o fata. Frumoasa, desteapta si amuzanta. Ma facea sa rad numai cu un salut. Felul ei complicat de a fi mi-a intrat pe sub piele. Normal ca atunci cand ai trecut prin niste intamplari negative, tinzi sa fii mai distant si sa nu crezi tot ce vezi. Am preferat sa fiu orgolios si incapatanat si rece. Pentru ca asta e felul meu. Sunt construit din extreme. Am dat intr-o zi peste textul de mai sus, absolut din greseala. Nu a trebuit sa ma uit cine l-a scris, stiam deja. Si nici nu trebuia sa ma intreb despre cine e. Stiam ca eu sunt interlocutorul cu care vorbea. Am citit randurile alea de cel putin 5 ori. De ce am fost asa? De ce am lasat sa treaca ani fara sa ii vorbesc? De ce am lasat trecutul sa-mi calce in picioare prezentul? Am simtit cum in mine se aduna o furie incredibila. Pe mine. Pe ea. De ce a lasat sa treaca ani fara sa-mi scrie? Ah da. Poate pentru ca i-am cerut sa ma lase sa vin eu la ea, si nu am mai facut-o niciodata. Zile intregi m-au macinat cuvintele ei. Erau scrise la cateva luni dupa ce am vorbit ultima oara. Sunt asa de idiot? Serios? Am lasat-o sa devina o straina... Dupa o saptamana si ceva in care m-am gandit si razgandit, am luat telefonul in mana. Eram foarte sigur ca probabil nici nu mai are acelasi numar, dar am simtit cumva ca furia aia o sa ma inghita daca nu incerc macar. I-am gasit numele in agenda usor. Era printre primele. Zambesc pentru ca impartim aceeasi initiala. Mi-au trebuit inca 10 minute sa ma adun si sa apelez numarul ala. De cate ori nu i-am raspuns, dumnezeu stie ca are tot dreptul sa nu-mi raspunda nici ea. Si daca e inca suparata? Daca raspunde ce ii zic? Simt cum o presiune ma apasa pe piept din ce in ce mai tare. Oh. Fuck it.

" Ti-a luat 3 ani sa apesi un buton? Serios? Te credeam mai inteligent de atat." vocea ei ma face sa zambesc instant si sa pot sa respir din nou. Nici nu realizasem de cand nu am mai respirat linistit.

soulless sau ... soulful?

Cand erai mic ai ascultat curios cum ti se explica pe ici colo ce e sufletul. Stiai ca e ceva constient cumva, dar totusi imaterial. Dupa ce ai mai crescut, ai realizat ca desi sufletul este imaterial, il poti stabili cantitativ. Si mai mult de atat, odata la ceva vreme, il poti atinge pe al altora, si altii ti-l pot atinge pe al tau. Intrebarea mea este: dupa atatea intamplari si circumstante si persoane, cat suflet ai?

Sa ma explic. Hai sa zicem ca si eu si tu ne nastem cu aceeasi cantitate, da? 500 de grame de suflet. Bun. In anii formali, mici bucatele ne sunt date si luate de familie. Pentru ca la fiecare craciun cand iti deschideai cadourile, iti crestea inima in tine, nu? Si de fiecare data cand noul iubit al mamei tale recurgea la violenta, se stingea un pic din tine, nu? Eu am dus-o bine. Parinti iubitori care m-au crescut ok, deci sa zicem ca am intrat in adolescenta tot cu 500 de grame.

Ei ... aici incepe baiul. Iti amintesti primul crush? Prima fata care ti-a taiat respiratia? Ai vorbit cu ea? A fost ceva intre voi? Cand vine vorba de dragoste, sufletul se da pe tava, asezonat cu mici chestii: gesturi, cadouri, priviri ... Cand esti tanar nu stii cat sa dai. Asa ca dai undeva spre mai mult de jumatate. Dai din siguranta. Dai din nestire. Pentru ca e prima oara si nu stii cum si cand sa te opresti. Imi amintesc primul timp care mi-a inmuiat genunchii. La propriu. Si cu un ochi vanat (accidental), tot era cel mai cel pentru mine. Nu s-a uitat la mine, si totusi i-am dat particele din mine fara ca macar sa stie. Pentru ca vezi tu ... asta e greseala noastra primara. Nu suntem atenti cui dam. Da. Toti au nevoie sa primeasca particele de suflet. Dar nu tuturor li se potrivesc ale tale. Dar tu, totusi, le rupi din tine si le intinzi.

Mai tii minte cand ti-au fost taiate picioarele de durere? Cand plangeai si credeai ca urmatoarea respiratie o sa fie ultima pentru ca ai dat aproape tot si ai fost respins? Tii minte privirea ei cand te-a calcat in picioare? Tii minte tonul vocii ei cand a spus ca ar fi cazul sa nu mai fie? Tii minte cand ai privit gaura aia care a ramas in tine si te gandeai oare ce face ea cu atata suflet? Pentru ca eu tin minte cand am doborat pe cineva in genunchii si i-am sfaramat lumea ireversibil. Si mai tin minte si cum s-au rupt bucati din mine si au luat-o efectiv la fuga, dezamagite de comportamentul si decizia mea. Tin minte cum si eu am privit inautru si am vazut un gol care m-a speriat. Sufletul lui nu a ramas la mine si nici el meu la el. Ce risipa ...

Mai stii unde a trecut tot timpul ala de atunci pana acum? Si cate relatii s-au perindat de atunci pe langa tine? Iti amintesti de zilele lenese petrecute sub patura inconjurati de mii de rasete? Sau iesirile cu prietenii tai si/sau ai ei imbibate in alcool? Ai dat bucatele ici si colo. Prieteni, colegi, iubite, profesori ... oameni. Tuturor le-ai dar voit sau nu o parte din tine. Nu te-ai gandit daca au sau nu nevoie, a fost un act total involuntar. Si acum privesti si vezi gol. Privesti si te sperii ca s-a dus. Mi-a fost dat sa cunosc multe feluri de oameni. Am cunoscut oameni fara suflet a caror privire era goala. Stii cum e sa vezi o carcasa de carne umblatoare si vorbitoare din partea careia sa nu simti pic de sentiment? Eu stiu. Am vazut. Si nu ii poti uita pe cei soulless.. Mi-a fost dat sa cunosc oameni care au dat suflet dati la rand persoanelor nepotrivite, si totusi nu au ramas fara. S-au regerat. Au inviat partea aia din ei mai ceva ca o pasare phoenix. Aceia sunt oamenii aia plini de suflet, the soulful. Prietena mea cea mai buna e unul din acesti oameni. Am vazut-o ridicandu-se, nu doar o data. Si nu e o luptatoare. E o razboinica. E un miracol cu picioare. Si nu isi da seama. Si ca ea, sunt cei din categoria care a mai ramas. Cei care au suflet cat sa traiasca. Cei de aici au zile in care se uita in oglinda si nu simt ca li se intoarce privirea. Si declara sus si tare ca ei nu au suflet, ca ei nu au cum sa simta. Se sperie. Nu se recunosc si nu stiu cum sa recupereze bucatile pierdute. Ei bine, nu le recuperezi. Si nici nu iti creezi altele, Nu faci parte din penultima categorie, asa ca nu stii cum sa construiesti. Trebuie doar sa inveti sa-ti dai voie. Sa te lasi sa simti si sa primesti. E greu sa te lasi sa primesti, cand crezi ca nu mai poti darui. Dar uita-te atent la tine. Vezi sclipirea aia pe care o ai in privire? 50 de grame de suflet. E de ajuns momentan. Absoarbe mai mult in ritmul tau, dar nu te mai plange ca nu ai.


La sfarsitul zilei, cand te intinzi in pat si inspiri adanc gandindu-te la ziua care a trecut, la persoanele cu care ai luat contact, la cele pe care le-ai evitat voit si la cele care-ti sunt indiferente, la anumit gest, o anumita reactie ... cand analizezi ziua de azi si apoi te uiti in tine, ce vezi? Cate grame ai?

self destruction

Te plimbi cateodata pe strada si te uiti la lumea din jur. Iti place sa faci asta. Iti place sa vezi emotii pure si neascunse, emotii exprimate prin cele mai insesizabile gesturi. Iti place sa stai in autobuz, unde e aglomerat si sa respiri printre toate sentimentele alea. Si stii de ce? Pentru ca ai impresia ca in tine nu mai exista, sau ca nu se mai pot forma. Iti place sa respiri aerul ala, pentru ca in capul tau, cumva e interzis. E interzis sa simti, sa crezi si sa speri. E interzis sa te deschizi, pentru ca ... cineva poate intelege.

Trec pe langa tine si zambesc. Am cunoscut destui oameni care gandesc asa, ca pot sa te citesc dupa 2 minute. Ma asez unde e ceva mai putina lume si te studiez in liniste. Citesc pe fata ta ca iti place sa stai singur pentru ca ti-ai pierdut de mult increderea in autenticitatea oamenilor. Ai crede ca nu se vede, nu? Sunt persoane totusi de care nu te poti ascunde. Daca ai stii cum sa-ti infrunti temerile, daca te-ai lasa dus de val din cand in cand si ai vorbi cu persoana aia cu care iti place sa vorbesti. Sau daca ai merge in vizita la parintii tai unde dai piept in piept cu emotii puternice, de o viata intreaga. Daca ai vorbi cu un necunoscut in miez de noapte de cele mai intunecate colturi ale sufletului tau. Daca ai face asta ai vedea ca lumea din jurul tau e plina de posibilitati. Ai vedea ca dragostea exista unde te astepti mai putin, si e o dragoste sincera si profunda pentru tine. Ai vedea ca exista intelegere si incredere, chiar daca sufletul tau e negru. E negru de la umbra. Pentru ca te incapatanezi sa lasi lumina sa ajunga la el. Esti de-o incapanatare stupida cateodata si esti atat de in capul tau incat viata pe care ai putea-o avea trece pe langa tine. Se furiseaza, Prinde-o si traieste-o.

Dar cobor doua statii mai tarziu fara sa ma las prinsa ca ma uitam la tine. Nu are rost sa te las sa vezi ca citesc prin tine pentru ca esti doar un strain care trece prin fata mea. Ma uit in sus si zambesc. Pentru ca am vazut multi ca tine. I-am ascultat cum li se pare ca sunt negri si stricati in interior. I-am auzit cum se lupta cu bestia captiva din ei. I-am ascultat fiind dramatici. Si apoi i-am vazut inflorind cand au dat de apa care trebuie. I-am vazut adusi la viata.

Astea sunt doar niste ganduri in capul unui om care vede prea mult cateodata si prea putin altadata. Dau muzica din casti mai tare sa nu mai bag in seama nimic. Cerul e albastru si copacii sunt verzi. Si o voce-mi canta in urechi "there's no place I'd rather be".

Prieteni apropiati m-au indemnat mereu sa cred in semne. I-am ignorat voalat pana m-am lovit de ele. Doua saptamani mai tarziu, luand acelasi autobuz in fiecare zi si nemaincercand sa fiu atenta la lumea din jurul meu, in timp ce castile cantau pentru mine "fix you", strainul ala s-a asezat langa mine, uitandu-se ca si cum m-ar fi rugat sa-mi dau castile jos. Asa am si facut. Mi-a spus ca a simtit ca e momentul sa vorbeasca cu mine. Ceea ce nu am realizat decat luni mai tarziu, a fost ca da, ala era momentul in care trebuia sa vorbim. Si ca, desi el era exact cum mi-am imaginat in ziua aia ca e, a ajuns sa ma salveze de mine.

"At the end of a day like this, a day when so many prayers are answered, and so many aren’t… We take our miracles where we find them. We reach across the gap, and sometimes, against all odds… against all logic, we touch."

raw pain

she was just really comfortable. that comfortable that she let her guard down all the way, and you never want to do that. never.


statea in pat si lacrimile i se prelingeau pe obraz. nici nu mai suspina. pana acum a facut-o. ramasese aproape fara aer la un moment dat. nu stia de ce cateodata durerea unei despartiri semana cu durerea vestii mortii cuiva. da. categoric durerea unei despartiri dureaza zile, pe cand cealalalta dureaza infinit. chiar daca nu realizezi, durerea mortii cuiva e mereu acolo, in suflet si isi mai manifesta prezenta cateodata prin "ah ce dor imi e". dar e vorba de prima durere. nu se astepta ca la vazul acelor cuvinte aerul sa-i paraseasca cu un "uush" pieptul si sa nu vrea sa se intoarca. nu se astepta sa reactioneze. si mai ales, nu se astepta sa reactioneze frumos. dar a tras aer in piept si a lasat lacrimile si cuvintele sa-i cada. le-a lasat sa se imprastie si sa faca ce stiu ele mai bine. cu fiecare cuvant pe care il scria simtea cum durerea se ascute. cum se infinge si se rasuceste inauntrul ei. mai ales din cauza sinesteziei aleia idioate, simtea intepaturi in zona pieptului. era asa de incordata si trista incat simtea ca nu are aer. ca nu poate sa-l prinda si sa si-l arunce in plamani. simtea ca se sufoca. ca se scufunda. si durerea aia ascutita pornea din inima si i se batea de coaste si facea ravagii pana cand se putea materializa in cuvinte. dar nu. nu mai voia cuvinte, cand si-a dat seama ca cuvintele au adus-o aici de la inceput.


i-a venit in gand galopand fiecare gest frumos pe care l-a facut fata de ea. fiecare "you're amazing". fiecare "multumesc ca existi". fiecare "sunt asa de bucuros ca mi-am ascultat instinctul". fiecare "I'm falling in love with you". fiecare bullshit pe care i l-a servit in zilele alea. fiecare privire care o facea sa se simta ca este singura din lume si ca ea e cheia fericirii lui. fiecare zambet. (zambetul ala o sa-i lipseasca, chiar daca era doar o iluzie.) fiecare film vazut impreuna. fiecare "facem cum vrei tu". fiecare episod de serial vazut impreuna. fiecare melodie aratata. fiecare "te invat vreodata ceva rau?" spus lui, de ea. fiecare sentiment de apartenenta, care se ivea la gesturi mici si confortabile. fiecare clipa de confort alaturi de el. toate astea galopau in mintea ei la nivel de milisecunde si se bateau si explodau. fiecare "I'm falling in love with you". nu au fost multe, dar fiecare.


inchide ochii sa-i scurga de lacrimile care se agita in continuare sa iasa si sa-i umbreasca vederea. acum lasa de-o parte gandurile bune si le face loc indoielilor. fiecare indoiala ca se misca prea repede. fiecare indoiala ca simte prea multe, dupa doar putin peste o saptamana. fiecare indoiala ca se poate iubi asa usor. fiecare indoiala ca se gasesc oameni perfecti in lumea asta. fiecare indoiala ca o sa o lase. fiecare indoiala ca o sa o indeparteze. fiecare indoiala ca cumva va ajunge sa strice tot, pentru ca asa i se intampla de fel.


reuseste cateva ore sa se plimbe pe malul apei si sa isi revina. reuseste sa respire. reuseste sa gandeasca ca durerea ei nu e asa mare in comparatie cu a altora, si ca pamantul se va roti perpetuu chiar daca ea nu se urneste din loc. dar reusita cea mai mare a ei din seara aia, a fost ca a putut sa vada. odata ce lacrimile i s-au uscat pe obraji, a putut sa vada ca de fapt totul a fost o iluzie. isi da seama ca fiecare vorba si gest auzite, au fost doar niste sperante materializate de un bun manipulator. a vazut ca s-a deschis prea tare fata de cineva pe care nu il stia suficient, si a vazut cum el a gasit oportunitatea de a profita de asta. nu il acuza pentru asta. pentru ca nu a fost greseala lui, ci a ei. a fost slaba. i-a dat sansa pe tava, si prost sa fii sa nu o iei. a zis inconstient "te rog, raneste-ma" si el s-a supus.


cand a reusit sa vada, lacrimile au inceput sa-i curga iar. si indoielile au inceput sa apara. dar nu aceleasi. total altele. s-a indoit de ea. "sunt naiva?" "sunt proasta?" "sunt o victima?" "sunt o curva?" nu poti sa te daruiesti cuiva asa de total, fara sa il cunosti, si sa nu ajungi sa gandesti asa. a lasat gandurile de-o parte si a cautat confort unde a stiut ca sigur il gaseste si ca e genuine. a sunat-o pe mama. care dupa ce i-a spus ca a avertizat-o in repetate randuri sa nu "se arunce", i-a spus ca e acolo si ca o asteapta acasa. s-a simtit din nou invaluita intr-o bula de iubire. dar de data asta era reala. asa reala ca se putea arunca pe spate cu ochii inchisi in ea. stii, cum fac aia exercitiile alea de incredere, cand se lasa pe spate si ii prinde partenerul. si a zambit. "nu sunt curva. sunt cum aleg sa ma vad."


oricat de confortabil te-ai simti, alege prima oara sa crezi ca totul e o iluzie. alege sa fii sceptic si sa pui sub umbra indoielii lucrurile care par a fi prea frumoase sa fie adevarate, pentru ca de obice nu sunt. si dupa ...

call up mama when all else fails.

ah. that time again.

nu e necesar sa iti spun sa te uiti pe geam. nu. tu stii deja. simti. cu toate simturile. vazul iti este stimulat de toate beculetele si decoratiunile agatate peste tot. mirosul iti este asaltat de aerul de iarna, si mai apoi de toate dulciurile ce se vand la tarabele din centru. pipaitul iti este dat peste cap de frigul de afara. manusi? cizme? caciula? nu conteaza. tot il simti. auzul iti este satisfacut de colinde si alte sunete festive. si in sfarsit gustul. am lasat ce e mai bun la sfarsit, caci asta imi este obiceiul inca de mica. stii foarte bine ca atunci cand zic Craciun, zic ciocolata (lichida, solida, nici nu conteaza), turta dulce si alte bunatati care iti fac "sa ploua in gura" cel putin la fel de tare ca primele.


acum ca ti-ai amintit ce luna e, da-mi voie sa iti amintesc alte lucruri esentiale. toata lumea din jur a inceput sa spuna cat de bine e sa fii bun. cat de bine te simti daca daruiesti. cum ar trebui sa apreciezi lucrurile marunte. da. ok. sunt total de acord cu fiecare lucru in parte. si nu as vrea sa reiau ce se zice cel mai des de Valentine's Day, dar totusi ... de ce nu faci lucrurile alea in fiecare zi?? o fi asa de greu sa te uiti langa tine si sa zambesti ca persoana aia e inca langa tine, si ca nu ai visat-o? sau ar fi asa de greu sa surprinzi pe cineva prin gesturi mici? sun-o pe mama ta si spune-i ca o iubesti. ai idee cat de mult ar incanta-o? sigur mai mult decat o alta esarfa de craciun. sau lumanare parfumata sau mai stiu eu incotro te indreapta alegerile. sau da-i o ciocolata unui prieten. si bucura-te cand ii vezi fata cum se lumineaza.


dar stii ce? nu. hai sa lasam tertipurile. hai sa lasam "fii bun tot anul" si restul. hai sa inchidem ochii si sa simtim. ... nu ma minti. stiu ca nu i-ai inchis. inchide-i 5 minute. ok? poti sa te lipsesti de la nebunia cotidiana care-ti mentine viata pe linia de plutire 5 minute. haaai. stiu ca vreeeei. inchide ochii si trage adanc aer in piept. la ce te gandesti? care e primul gand care iti strabate cortexul cu pasi grabiti? care? pentru ca oricare ar fi ... ala e cel mai pur.

o sa fiu corecta si o sa-ti spun la ce ma gandesc eu. cand inchid ochii si ma incapatanez sa iau in piept tot aerul din camera, brusc se transforma tot. sunt acasa. ma uit in jur si vad un brad. vad decoratiuni de craciun ( don't judge me. e sarbatoarea mea preferata ) peste tot. vad beculete la marginea ferestrelor si in curte prin copaci. mh. curte? acum vad ca nu sunt in apartamentul alor mei si zambesc. o casa frumoasa. lemn si sticla. si imi provoaca un sentiment de apartenenta cum nu am mai intalnit. ma intorc la brad si trec de el. deodata un zambet mi se formeaza pe buze, care simt efectiv cum imi lumineaza fata. pentru ca dincolo de geamul ce desparte livingul, unde sunt eu, de bucatarie, esti tu. gatesti? eroule! si imi dau seama ca de aici provine sentimentul de apartenenta. de aici. din sufletul ala care face cat mii de cuvinte insiruite in spatiu real si virtual la un loc. de fiecare data cand inchid ochii te vad pe tine.

tu ce vezi? fix primul gand? ce te face sa tresari? te gandesti la mine?


orice ar spune masa de oameni de dincolo de zidurile tale, orice fraza uzata ti-ar trece razant pe langa urechi, de sarbatori ideea de baza e sa faci ce simti.


do whatever the fuck makes you happy!

life altering.

Hai sa zicem ca intr-o zi pleci. Pleci. Si lasi totul in urma. Lasi familie, prieteni si potential iubit. Sa zicem ca pleci numai pentru cateva luni si ai deja planul in cap pentru ce anume faci cand te intorci. Dar ce faci cand ajungi departe si constati, socat, ca apartii locului acela? Cum iti justifici sentimentul de apartinere la un loc atat de departe de casa ta? De familia ta. De prietenii tai. Cum?


Sunt la mii de km de casa. Stau in patul care a devenit al meu si inchid ochii. Nu conteaza ora la care ma trezesc pentru ca maine sunt pe tura de dupa masa. Ma gandesc la ai mei. Nu pot sa le zic de fiecare data cand vorbesc cu ei ca nu imi e dor. Asa ca aplic bine cunoscutele si mult trebuitele "white lies". Au nevoie sa stie ca imi lipsesc, desi adevarul nu e chiar asa. Adevarul e ca simt ca aici e locul meu si nu ma mai simt legata de casa. Chiar daca nu cunosteam pe nimeni cand am ajuns aici, m-am simtit acasa. Intre timp am cunoscut lume si mi-am facut prieteni. Prieteni care nu ii inlocuiesc pe cei de acasa, dar care ma fac sa simt si mai putin lipsa lor. Ma gandesc la mama care e mereu vesela cand ma aude si ma gandesc la tata care aproape plange ca nu sunt acasa. Ma gandesc la fratele meu care stie, oriunde as fi pe glob, ca tin la el ca la ochii din cap si mereu ii voi fi alaturi. Apoi gandurile mele pleaca. Si ma gandesc la tipul cu care vorbeam si i-am promis ca ne vedem cand ma intorc. Ce departe de mine e gandul ala. Ma gandesc ca acum e doar "somebody that I used to know" si cam atat. Ma gandesc la tipul pe care l-am cunoscut aici si care m-a refuzat tocmai din teama ca plec. Ma gandesc la cum ar evolua lucrurile intre noi daca nu am fi limitati de bariera asta temporala. Ma gandesc cum ar fi sa ma trezesc langa el dimineata, in orasul ala un pic mai mare ca asta de ne place amandurora. Ma gandesc cum ar fi sa avem date-uri romantice seara pe intuneric. Ma gandesc cum am juca golf impreuna si m-as opri sa-i admir pasiunea cu care o face. Ma gandesc cum ar fi sa stam intinsi in pat si sa-l ascult cum imi povesteste despre viata lui. Ma gandesc cum ar fi sa avem ceva serios, sa evoluam impreuna. Cum ar fi sa locuim impreuna. Cum ar fi sa dansam impreuna. Cum ar fi sa avem grupul nostru de prieteni si sa iesim impreuna. Dar stai. Plec ...


Apoi ma gandesc cum ar fi sa ... stau. Cum ar fi sa stau? Cum ar fi sa ma las prada locului astuia care simt ca ma cheama? Cum ar fi sa iau decizia vietii mele si sa-mi mut viata in alta emisfera a globului? Cum ar fi sa fac ce simt? Si sa trag sa imi indeplinesc o dorinta pe care o simt mai mare decat ratiunea. Da. Ar fi decizia vietii mele. Pe care nu trebuie sa o iau ca x e acasa si nu aici. Sau pentru ca y e aici si nu vreau sa stau departe. Nu. Decizia asta se face mai mare cu fiecare seara in care stau in pat, singura, cu ochii inchisi si ma gandesc cum mi-ar fi viata peste 5-10 ani. Simt ca o sa fiu aici. Ai simtit vreodata ca apartii unui loc? Sau esti mai superficial si nu tii cont de asta?


Acum ma gandesc la acelasi lucru. Acasa, la mii de km de locul in care simt ca imi e viata. Intreaga viata. Stau in alt pat de-al meu, cu ochii inchisi si ma gandesc. Ma gandesc ... ce mai caut aici??


Cateodata, o singura clipa, are puterea de a-ti schimba toata viata. Ai gasit clipa aia?

hero or villain?

Acum ceva ani de zile am vazut un serial, ceva sf, aparent fara prea mult substrat. Zic aparent, pentru ca pentru ochiul neantrenat, parea ceva simplu. Oameni cu superi puteri. Care da, lupta intre ei. Dar de fapt, povestea isi are radacina in acel proverb, conform caruia fiecare dintre noi are doi lupi in interiorul sau. Unul rau si unul bun. Si supravietuieste cel caruia ii dai de mancare. Serialul ilustra perfect ying-ul si yang-ul. Orice are parti bune si parti rele. Depinde doar de tine care razbate la lumina.


Sa fi avut vreo 17 ani cand a cunoscut-o. S-au vazut la scoala si s-au imprietenit aproape pe loc. S-au inteles din priviri. A fost foarte interesanta conexiunea aia creata in asa scurt timp. Au devenit cele mai bune prietene in descursul a numai cateva zile. S-au pliat una dupa cealalta si au inceput sa-si petreaca timpul liber in proportie de 80% impreuna. Stateau in aceeasi banca. Mergeau impreuna acasa. Isi faceau temele impreuna si copiau la lucrari impreuna. Mereu era un sprijin reciproc intre ele, neinteles de restul colegilor lor. Nu si-a dat seama cand a cunoscut-o ca totul e perfect. E prea perfect. Ca rasul ala mereu prezent pe buzele ei, ascunde secrete negre, murdare. Nu stie daca a fost naiva sau pur si simplu speranta ei in bunatatea oamenilor a dominat din clipa in care a cunoscut-o. Cert e ca o perioada nu si-au prea vorbit. Nu erau certate sau ceva, pur si simplu soarta le-a rupt si le-a dus in parti destul de diferite incat legatura dintre ele s-a slabit un pic.

In timpul asta a cunoscut un baiat. Un baiat aparent de treaba si dragut cu ea. S-a lasat orbita de bunatatea asta aparenta a lui, de zambete si promisiunile false, de mangaierile venite in momentele prielnice. De tot. Acum cand se gandeste, da vina pe carisma lui. Dar pe cine minte? A fost clar vina ei. Ca nu i-a simtit falsitatea atat de bine mascata. E un bun judecator de caractere si totusi hiba asta a lui, i-a scapat. Si-a dat seama cat de fals e el, cand a luat contact cu un prieten de-al lui care i-a spus fara sa vrea ceva ce dovedea cat si cum o mintea el. Nu i-a parut rau nicidecum pentru ca l-a cunoscut. Pentru ca tragand concluziile din aceasta intamplare, a putut sa isi ridice capul un pic mai sus. A putut sa se uite in jur si sa fie capabila sa trieze mai bine.

Evident, a ajuns la prietena ei. Cand a vazut-o de data asta, a privit mai adanc. Nu isi aminteste de ce. Poate din greseala, poate asa se obisnuise de cand l-a intalnit pe acel tip sau poate din orice alta cauza. Dar cand a privit ... stii cum e cand vezi un schelet care e imbracat in trandafiri si flori frumoase, dar dedesubt zace un simplu schelet aflat in putrefactie? Exact acelasi sentiment i l-a lasat. A vazut cat de acida si rea e de fapt. Si nu a inteles cum s-a lasat pacalita de fatarnicia ei de joasa speta. A primit-o cu caldura. I-a oferit prietenia ei, doar ca sa afle ca isi batea joc de aceasta prietenie vorbind-o pe la spate si ... ce mai fac fetele. A ramas surprinsa la inceput si s-a mustrat pe sine ca a  cazut prada acesteia. Dar dupa, a zambit. A privit-o si a realizat ca e de 10 mii de ori mai buna ca ea. Ca desi o vorbeste pe la spate, nu o poate atinge. Pentru ca atunci cand oamenii te cunosc cu adevarat nu pleaca urechea la toate cacaturile. Si cei care nu te cunosc si vor sa aiba sansa de a o face, nu asculta orice zvon.

Intamplarile astea doua, mai reprezentative, au intarit-o si format-o ca persoana. I-au deschis ochii si au facut-o mai atenta decat era. Dar si mai buna fata de persoanele sincere, care sunt cu adevarat prieteni si chiar merita. Asa a ajuns sa cunoasca o fata si un baiat minunati, care i-au ajuns prieteni foarte apropiati si in care chiar se putea sprijini. Pana la urma a realizat ca nu poate decat sa-i multumeasca asa-zisei prietene. Si sa se bucure in fiecare zi de prietenia celorlalti doi care o iubesc si o apreciaza cum e ea.

Fiecare are in el doi lupi: unul bun si unul rau. Tu ... pe care il hranesti? Does the hero or the villain inside you win the day? Or ... the life? Your life ...

Basm

Azi m-am hotarat sa-ti spun o poveste. Tie. Celui care esti departe sau poate aproape. Tie celui care esti de partea cealalta a ecranului meu si totusi ma privesti in suflet. Tie. Oricine ai fi tu. Povestea nu incepe cu a fost odata ca niciodata, dar este la fel de fantastica ca un basm. Pentru ca la un moment dat in viata asta universul cumva conspira si face ca un basm sa devina realitate. Acum daca realitatea aia se mentine permanent este doar alegerea ta. Si uneori ... nu numai a ta ...

Stii cum e cand totul e ... simplu? Chiar plictisitor? Nu te lasa inselat. Momentele alea, sunt momentele simple dinainte celor complicate, complexe. Sunt calmul dinaintea furtunii. Si furtuna a fost. L-am cunoscut intr-o seara simpla, in care dadeam scroll pe internet din plictiseala. Recunosc un suflet trist de la o posta. Am in sange asta. Empatia mea da pe afara uneori. Si cum nu pot lasa pe cineva sa sufere singur, pentru ca mi se pare nesimtire, am incercat sa fac ce-mi sta in puteri sa-i distrag atentia. Am reusit. Normal. Ar trebui sa fac asta ca si mod de a-mi castiga traiul. Si am vorbit. Ore. Pana undeva spre 2-3 dimineata. Nu-mi amintesc exact si e si prea putin important acest lucru. La inceput am vorbit despre fapta care i-a intristat sufletul si apoi am ajuns la ... orice. De la biciclete la filosofie. Caci atunci cand ai cu cine, timpul si subiectele se fumeaza mult prea repede. Dupa cateva ore de discutii, am inchis ochii si am oftat. Mi-am golit plamanii de aer si am strans ochii. Un gand mi-a strabatut cortexul si m-a zdruncinat un pic. "Asta e viitorul meu sot." L-am zis cu voce tare si m-a facut sa rad. Sunt nebuna. Chestiile astea nu se intampla pur si simplu. Nu stai plictisita intr-o seara si vorbesti cu cineva si iti gasesti un partener pe viata. Care naibii-s sansele? Slim to none.

Au trecut zilele. Nimic nu ne statea in cale. Decat distanta, dar pana la urma cui ii pasa? Pe cine intereseaza distanta cand aude efectiv tot ce si-a dorit sa auda de la cineva? Cand persoana aia bifeaza totul de pe  lista mentala de calitati punct cu punct? Poti sa astepti cateva luni, pentru ca ce inseamna cateva luni comparativ cu toata viata? Zambesc cand ma gandesc la zilele in care vorbeam la 12 noaptea de gauri negre si supernove. Zambesc cand imi amintesc fiecare plan in parte ... zbor cu parasuta ... urcat pe munte ... doi copii ... casa de lemn ... imbratisari ce tin toata noaptea ... filme ce au ca subiect pasiuni comune ... Zambesc cand imi amintesc siguranta cu care priveam situatia. Nu era nimic cu poate in fata.

O lacrima mi se prelinge pe obraz. O lacrima pentru fiecare "poate" pe care a inceput sa mi-l zica dintr-o data. "Poate vin" in loc de "vin joi". "Poate apuc sa vin" in loc de "mergem impreuna". "Poate nu acum" si "am nevoie de timp" in loc de "sigur ca acum". Cate o lacrima pentru fiecare indecizie ce si-a facut loc in mintea lui. Cate o lacrima pentru fiecare gand negru care mi-a acaparat mintea. La inceput a fost numai unul, apoi s-a inmultit mai ceva ca moliile. Si ieseau gandurile din coconul lor si zburau, invadandu-mi mintea. Am plans mult o vreme. M-am trezit in dimineti plangand si am ajuns la concluzia ca mai bine o rupem.  Dar ceva indestructibil nu poate fi rupt.

Sunt un amalgam de emotii cand ii simt mainile pe umeri. Ma intoarce usor spre el si ma priveste cu blandete. Vad cum privirea lui plina de iubire capata nuante de ingrijorare. Nu trebuie sa imi zica ce gandeste pentru ca efectiv stiu si simt. Stiu ca se teme inca ca nu il cred. Se teme ca intr-o zi o sa-i zic ca nu ma merita si o sa plec. Se teme sa nu fiu fericita. Si se teme aiurea.

Dupa luni in care nu am avut contact mai deloc, ne-am intalnit. Stii ce auzi in basme? Ca exista dragoste adevarata? Suflete pereche? Ca e frumos cand le intalnesti? Ca timpul se opreste? Ca simti? Toate-s subaprecieri. Ce am simtit nu poate fi efectiv descris in cuvinte. I-am promis o sansa. Nu doua. Ci numai una. Caci asta e numarul sanselor pe care il da un om ranit in atatea randuri. Si a fost tot ce a trebuit sa-mi demonstreze in fiecare zi ca doar idiotii merita doua sanse. Si el ... nu era niciun idiot. A luat acea sansa si si-a cladit viata in jurul ei. Viata noastra. Zambesc din nou cand simt ca ma cuprinde in brate si isi pune barbia pe umarul meu. Caldura lui fizica e mult inferioara celei sufletesti. In anii astia alaturi de el mi-am dat seama ca omul perfect chiar exista. Sigur ... a fost greu la inceput. Ingrozitor. Cu plansete si dureri de cap. Cu nervi si telefoane trantite. Dar acum, cand imi privesc verigheta de pe deget si cei doi copii, stiu ca basmele exista. Trebuie doar sa crezi ...


"One day, whether you are 14, 28 or 65 you will stumble upon someone who will start a fire in you that cannot die. However, the saddest, most awful truth you will ever come to find - is they are not always with whom we spend our lives." Oh, but sometimes, they are. :)

jumatate tu ... jumatate ... eu?

Stii cum e sa te trezesti dupa ce ai visat urat? Cand iti auzi bataile inimii parca in urechi si-ti simti spatele acoperit de o pelicula de transpiratie rece? Eu ca sa scap de imaginea pe care mi-au bagat-o in cap cosmarurile, ma ridic, imi pun capul intre genunchi si incep sa plang. In comparatie cu transpiratia rece care ma imbratiseaza, lacrimile imi sunt fierbinti. Lasa dungi umede pe obrajii mei si parca odata cazute spala visele rele. Sa ai cosmaruri e ciudat. Te trezesti bulversat, dezorientat, trist si suparat toate deodata. Dar cand persoana care ti le-a provocat e langa tine in pat … ce faci?

“Ia-ma-n brate. Am visat urat.” Lacrimile au inceput sa curga deja. Sunt cu un pas mai aproape de uitare. Corpul tau e lipit de al meu si nu conteaza ca nu pot sa respir de cat de cald mi se face. E bine. Ma linisteste. Nu stiu daca e datorita tie in mod special sau daca ma linistea oricine ar fi fost langa mine. Au intervenit multi “nu stiu” in ecuatie de cand te-am cunoscut.

Era iarna si stii cum mereu ajungi la un moment dat sa cunosti un prieten de-al unui prieten. Tu ai fost ala. Nesimtit pe alocuri, dar pana la final o persoana cu suflet mare.  Mi-ai umplut gandurile in scurt timp si nici pana in ziua de azi nu imi dau seam de ce. Stii cum sunt fetele … isi cauta propriul lor baiat rau pe care sa-l transforme in persoana aia care e buna doar pentru ele. Da. Asta e definitia visului frumos. Te-ai incapatant sa iesi din stardarde. Fiecare replica a ta sa fie una la care nu ma asteptam. Dar asta nu e neaparat de bine. M-ai distrat uneori, dar de cele mai multe ori m-ai calcat.

Stii ce? Nu. Nu te mai gandi cum e sa te trezesti dupa ce ai visat urat. Stii cum e sa fii atat de nervos incat sa-ti persiste o conversatie in minte si sa o continui continuu? Sa cauti cea mai buna replica. Aia care sa nu te faca sa suni disperat si afectat, dar nici nepasator. Sau mai bine ar trebui sa pari indiferent. E simplu. E cea mai banala rezolvare. In loc sa-ti spui ca oamenii se schimba. In loc sa speri. In loc sa dai sanse oamenilor cum se dau flori de 8 martie.  Stii cum e sa fii atat de nervos si suparat incat sa te simti efectiv ca un copil mic? Sa simti ca ai involuat intelectual. Sa simti ca ai lasat pe cineva sa-ti intre pe sub piele si oricat ai freca cu peria de sarma nu dispare. Normal ca nu dispare. E ca un tatuaj, adanc batut in straturile de piele. Si te mustri in fiecare zi ca ai lasat sa se intample asta.

Au trecut ani. Ani de la visul urat si de la starile de nervozitate pe care mi le dadeai ca pe o doza zilnica a unui medicament pe care nu il voiam si de care nu aveam nevoie. Ani in care am cunoscut persone decente, bune, care m-au schimbat in bine. Ani in care am refuzat sa vorbesc cu tine. Ani in care am dusa o lupta fantastica cu mine cand treceam prin centru pe langa casa ta. Ani in care am ajuns sa fiu fericita. Si zambetul de pe buzele mele foarte rar lipsea. Ani in care am avut relatii si dorinte. Mai putin si mai mult importante. Am vrut sa ma ridic Si pe alocuri sa ma cobor. Ani in care ascensiunea mea profesionala a fost continua si m-a dus departe.

Si acum imi amintesc cum a fost prima oara cand am iesit din tara pentru munca. Mi-am gasit cu greu un loc intr-un internship in Franta. M-au chemat si am sustinut un interviu si mi-au propus sa stau acolo 6 luni. Au fost niste luni pline de energie, pline de experiente noi, pline de munca, pline de invataturi si pline de distractii. Si lasa-ma sa-ti spun … Francezii aia … chiar stiu ce fac. Si aici nu vorbesc numai de mancare. Dupa mult timp in care nu am vrut relatie, si am vrut sa fiu libera, fara obligatii si fara constrangeri, pe neasteptate am cunoscut pe cineva.

Stii cum e sa vina cineva pe nepregatite si sa-ti dea peste cap lumea pe care o stiai pana in momentul ala? Stii cum sunt saruturile alea care te fac sa nu-ti doresti nimic mai mult decat sa lenevesti zile intregi intr-un pat uitandu-te la filme, imbratisati? Cate filme am vazut in primele saptamani ale relatiei, nu vazusem intr-un an intreg. De mult nu mai avusesem timp sa stau pur si simplu sa ma uit la filme. Era ca si cum aveam bucatica mea proprie de rai. Practic stateam impreuna. Ma obisnuisem sa vad ochii aia in fiecare dimineata. Erau lucrul care-mi garantau buna dispozitie din ziua aceea.

Ies din casa si dau de aerul usor intepator de aprilie. E primavara, dar inca vremea nu s-a incalzit de tot. Dar totul este verde, asa cum imi place mie. Imi pun castile in urechi si porneste muzica. Random. Dire Straits. Where do you think you’re going? Rad de melodie pentru ca merg fara directie. Trebuia sa merg la munca la ora asta, dar am primit un mail aseara tarziu ca e firma inchisa azi pentru ceva problem tehnice. Aveam deja de cateva zile problem cu pc-urile. Ceva virusi. Am idee despre ce e vorba, dar nu m-am implicat avand in vedere ca firma are divizie IT. Si cum e vineri, s-au decis ca azi sa fie ziua in care se repara tot, pentru ca luni sa incepem saptamana in forta. Mail-ul l-am citit abia cand ieseam pe usa, pentru ca aseara nu am avut timp nici sa respir. Am ajuns tarziu si nu ma interesa decat sa ma cuibaresc in bratele prietenului meu si sa dorm linistita.

Where do you think you’re going?

I think you don't know

You got no way of knowing

Incep sa fredonez fara sa-mi dau seama pe unde sunt deja. Cand ma uit atent in jur, imi dau seama ca sunt langa locul tau de munca. De ani de zile nu am mai dat importanta cand treceam pe strada asta, desi este una principala pe care trec aproape zilnic. Intamplarea face ca eu sa lucrez doua strazi mai incolo de strada pe care lucrezi tu. Ma opresc si citesc placuta cu firma. Zambesc pentru ca esti undeva acolo in sufletul meu. Sunt unele persoane care oricat de rau te-ar fi tratat (bine, nu ma refer la injuraturi si batai) au avut acel je ne sais quoi datorita, sau din cauza, caruia au ramas inradacinate in tine. Inchid ochii cateva secunde si-mi amintesc de ultima oara cand ne-am vazut. De cosmarul pe care l-am avut. De lacrimile care mi-au curs in dimineata aia. Dar incerc sa privesc mai profund de atat. Si asa imi amintesc cum am stat impreuna pe canapea si ne-am uitat la tv. Si ne comportam de parca era orice alta zi. De parca era normal sa fim asa obisnuiti unul cu celalalt. Era totul ok. Nimic nu vestea ce urma sa se intample. Deschid ochii cand imi suna in cap cuvintele pe care le-ai zis. Cuvintele care m-au ranit. Cuvintele care m-au impins sa iau decizia. Zambesc din nou. Au trecut ani de zile. Ma intreb cateva secunde oare unde esti. Daca esti bine. Daca esti casatorit. Daca ai copii. Inspir, ma intorc si merg in drumul meu. Doar ca simt o mana pe mana mea care ma opreste din a inainta.

Iar ma trezesti din somn cu plansul tau…plangeai din orice, ma enerva asta mai mult decat orice…mai mult ma enerva ca eram neputincios la lacrimile tale si oricat de mult imi spuneai ca te linisteste imbratisarea mea, eu eram tot mai nelinistit de faptul ca era prea putin ceea ce faceam. Simteam, pentru ca dupa un timp te eliberai din ea printr-o smucitura, iar ultima data ai spus ca e ca o menghina care pur si simplu nu te lasa sa respiri, implicit sa traiesti. Stiu ca am mainile mai badarane, Dar asta a fost prea de tot si mi-am revenit in starea de dinainte sa te cunosc. Am explodat si nu ma mai puteam controla. Ti-am reprosat orice lucru, oricat de mic ar fi fost. Nu ti-am vorbit niciodata urat si nici atunci nu am facut-o. Dar tonul a fost… Apoi ai inceput sa plangi mai tare, iar eu am stat cu mainile in buzunar, nepasator, victorios, mandru de realizarea mea josnica. Am sunat la taxi, la aceeasi firma la care sunam mereu si am spus: La  adresa X, pentru ultima oara! Zambesc victorios in timp ce tu plangeai din ce in ce mai tare.

Si am plecat, nu m-am mai uitat in spate si am trecut din relatie in relatie pana cand m-am oprit la ea. Frumoasa si a naibii...nu plangea ca tine, nu era sensibila precum erai tu...semana mai degraba cu mine, mai rece. Era ceea ce imi doream..sau credeam ca imi doresc. La un moment dat te saturi de expresia ei fara sentiment, de privirea rece. Si imi aduceam aminte de lacrimile tale. Apoi mi-am dat seama ca nu meritai sa storci o lacrima pentru mine, dar dupa ce te faceam sa plangi, imi dadeam seama de ceea ce faceam si imi reveneam ca un boxer din pumni. Iar tu mereu ma iertai si imi dadeai sanse...nu meritam si trebuia sa ma parasesti de mult, dar totusi nu ai facut-o, iar asta ma facea sa cred ca esti mai puternica decat pari.

Si erai puternica, pentru ca trebuie rabdare si putere sa reusesti ce ai reusit tu…tu m-ai facut sa fiu ceea ce nu credeam ca o sa fiu vreodata: om. Din magarul care tragea fetitele de coada in generala, apoi in nenorocitul care vrajea fetele in liceu si apoi nu le mai suna, ba mai mult, se lauda ca se culca cu ele si o stia toata scoala, tu ai reusit sa ma faci om. Te-am apreciat si te apreciez in continuare si nu cred ca exista zi in care sa nu imi para rau pentru ceea ce s-a intamplat in acea dimineata…atunci am pierdut singura persoana la care am tinut cu adevarat si am pierdut-o din cauza mea.

Poate din aceasta cauza orice privire a ei e rece, orice strangere in brate e de fapt o inemnsa dezamagire: nu erau din partea ta. Nu conta altceva, nu simteam iubirea, desi poate exista din partea ei…dar sentimentele mele le-am risipit pe o singura persoana. Sau poate nu trebuia sa le risipesc si poate tu erai singura pentru care trebuia sa am sentimente in viata asta. Dar nu voi afla raspunsul la intrebarea asta. Sau cel putin asta credeam pana cand…

Am inceput sa te vad pe strada din ce in ce mai des. Mai intai credeam ca te confund, dar era clar ca nu aveam cum. Era imposibil sa nu te recunosc, din 1000 de persoane te-as vedea numai pe tine. Dar la inceput refuzam sa cred ca tu esti. Intorceam capul si nu ma gandeam la tine. Dupa un timp, ma uitam la tine si ma intrebam la ce te gandesti cand treci pe langa locul meu de munca. Daca iti aduci aminte ca ma asteptai sa ies de la munca in fata magazinului de bijuterii la care te uiti mereu. Daca iti aduci aminte ca ti-am promis ca o sa te cer de sotie cu un inel de la acel magazin.Nu stiam ce cauti pe acolo pentru ca niciodata nu zaboveai, doar treceai rapid. Mereu treceai pe la aceeasi ora, deci sigur mergeai la munca pe acolo. Am vrut uneori sa te astept afara si sa raman “surprins” ca te intalnesc pe acolo, dar niciodata nu am avut tupeul. Pana intr-o zi cand ai trecut pe la o ora neobisnuita pe acolo. Te-am vazut cum fredonai ceva si ai zambit. Nici nu m-a interesat ca seful meu a strigat dupa mine sa ma intorc la munca. Nu mai conta, trebuia sa vorbesc cu tine. Ai dat sa pleci, iar eu te-am prins de mana…si era la fel de rece precum in acea dimineata fatidica.

M-am intors si ti-am vazut pe fuga ochii cum ma privesc. Stii cate luni am stat cu gandul doar la ochii tai? Se spune ca iubesti persoana care-ti vine in gand la 2 dupa amiaza, cand esti ingropat in munca, nu aia la care ta gandesti la 2 noaptea cand te bagi in pat singur. Eram la munca si nu vedeam decat ochii tai albastri urmarindu-ma pe peste tot. A fost cea mai mare dovada de putere cand am inceput sa reusesc sa ignor imaginea aia mentala a ta. Am reusit sa trec peste ea. Si iata-ma aici. Ani de zile mai tarziu, fata in fata cu persoana de care am fugit mult timp, tu. Ma asteptam sa ne intalnim la un moment dat, doar muncim atat de aproape unul de celalalt. M-am uitat trecator la magazinul de bijuterii in fata caruia suntem. De cate ori am trecut pe acolo gandindu-ma ca poate azi ai intrat sa cauti inelul, nici nu le pot numara. Ma uit la mana ta, care-mi tine mana captiva si simt asprimea ei. Erai un om al tastelor, ce s-a intamplat oare cu tine? Imi trec privirea peste corpul tau si observ ca esti imbracat cum sunt obisnuita sa te vad. Si apoi fac pasul. Imi ridic privirea si o intalnesc pe a ta. Nu e furia aia pura pe care am vazut-o in ziua aia. Nu. E … un sentiment pe care nu l-am mai vazut intiparit in cutele de pe chipul tau. E … dragoste? Nu. Nu poate fi. Trebuie sa incetez sa ma imbat in speranta unei fantezii. Prietenul meu ma asteapta acasa. Femeie, trezeste-te! Vino-ti in fire si pleaca! Intoarce-i spatele si du-te. Dar e ceva in toata postura corpului tau care ma face sa nu plec. Esti resemnat. Te comporti cu mine ca cu un animal ranit. Si exact asta sunt. E incredibil cum ai trecut peste ceva si cand te intalnesti cu persoana responsabila, iti vine totul inapoi in fata ochilor de parca au trecut ore, nu ani. Cand sunt aici, nu aud masini, nu aud oameni. Nu cunosc pe nimeni in afara de tine. Nu am prieten. Nu am nimic. Sunt goala in fata ta, pentru ca exact asta ma faci sa fiu: o carte deschisa. Stiu ca daca deschid gura si vorbesc, nu o sa te faca decat sa-mi raspunzi si ma voi indragosti de vocea ta din nou. Dar, cu ultima putere ramasa, dau sa plec. Si in momentul ala tu faci singurul lucru care ma poate opri. Lucrul care ma face sa uit de cosmaruri. Si anii fara tine au fost o forma de cosmar. Ma iei in brate. Atat. Si ma ineci in tine. Inchid ochii si aleg ca doua minute sa stau asa si sa nu ma gandesc la nimic.

“Mi-a fost dor de tine.” Cuvintele tale simple, rup ceva in mine. Si stii ce rup? Legatura cu prietenul meu. Legatura care credeam ca e indestructibila si care credeam ca imi alimenteaza insasi viata. Se pare ca legatura aia era mai firava decat un fir de ata. Si tu ma tineai legata de tine cu un fir de paianjen. Asa subtire ca era invizibil de mult. Dar atat de puternic ca nu-l putea rupe nimic. Simt cum lacrimi imi curg pe obraji. Renuntasem la obiceiul asta. De fapt, ultima oara am plans in dimineata aia cu tine. Dar tu nu ai nici cea mai mica idee.

“Si mie.” Spun cu vocea gatuita de emotii. Nu ma asteptam ca urmatoarea data cand te vad sa trezesti sentimentele de mult uitate in mine. “Si acum?”

                                                                                                       

Rece si speriata, te intoarci spre mine. In sfarsit, te pot privi din nou in ochi, dupa atata timp. Dar…nu pot. Imi arunc privirea altundeva, cum pot face asta cand stiu ca am plecat ca ultimul om si ochii aceia erau inundati de lacrimi? Faceam orice ca sa ocolesc privirea ta, ma uitam la cum esti imbracata, apoi la parul tau, apoi la un oarecare de pe strada, orice numai ca sa nu te privesc in ochi. Simt mana ta cum o mangaie pe a mea si ma inmoi, ma transform in plastelina si simt cum, in acel moment, ma puteai modela in orice. Ca o vraja, simt cum sunt atras de intunecimea ochilor tai si cum trebuie sa ma pierd in ei. Ma privesti inapoi si emotiile navalesc. Incep sa tremur incet, dar nu cred ca simti asta pentru ca te vad pierduta, cumva inerta. Mereu erai asa cand te napadeau gandurile, cand nu stiai ce sa faci in acel moment. Tu inerta, eu un nimic in mainile tale, o combinatie pe cinste, nu?

Iti revii cu o scurta miscare din cap, nu mai erai sub hipnoza si dai sa pleci, dar e doar o intentie. Stiu asta pentru ca e total opusul imbratisarilor pe care le primeai, iar tu te smulgeai din ele. Acum era altfel…parca doreai sa te tin…si asta fac, te prind mai tare si te strang in brate si te strang ca pe o comoara pe care nu trebuie sa o pierd. “Mi-a fost dor de tine”, atat a putut procesa mintea mea in momentele acelea pe care le-am asteptat de atata timp. Te aud cum oftezi scurt, tragi aer in piept si spui: “si mie”. Eram iar noi doi, unu in bratele celuilalt. Nu ne mai pasa de nimic, iubiti, oameni, zgomot, important era sa te am acolo, in bratele mele, pentru ca in suflet ai fost in tot acest timp. “si acum?”…acum, nu stie nimeni ce urmeaza. Dar eu nu te mai las niciodata!

Guest star: Remus!

 The moment you feel like you have to prove your worth to someone, is the moment you absolutely and utterly  walk away.