introspection

Ce faci in seara asta? Nu. Intreb serios. Muncesti 5 zile pe saptamana. Azi e vineri. Ai nevoie sa iesi. Sa te destinzi. Si stii ce? Dai un telefon si gasesti cu cine sa iesi. Esti in oras, intr-un grup maricel si te uiti in jur. Incepi sa observi chestiile majore initial. Fiecare are pe cineva. Fie ca e fix in scaunul de langa, fie ca e la un mesaj sau apel distanta. Te uiti cum pierd franturi mici de conversatie pentru ca sunt in lumea lor mica si minunata. Dar tu ridici telefonul de pe masa si nu ai cu cine sa vorbesti. Nu ai cui sa ii astepti mesajele cu jind, sau sa zambesti trimitandu-i mesaj cu vreo prostie care tocmai s-a intamplat.

Inchizi ochii 5 secunde si oftezi. Intern, normal. Nimeni nu trebuie sa stie ce se zbate de peretii craniului tau. Nimeni nu trebuie sa-ti cunoasca cu adevarat singuratatea, pentru ca nu are sens. Ori nu ar intelege, ori ar spune ca exagerezi. Deschizi ochii si analizezi in continuare. Vezi gesturi un pic mai mici. Vezi cum mananca unul sau bea altul. Vezi cum comportamentul li se altereaza usor, lasand loc dezechilibrului provocat de alcool. Observi cum actiunile le incetinesc, ideile li se incetoseaza si zambetele li se largesc. Poate bei si tu un pahar doua, sa nu fii ratatul grupului. Nu o spun ca pe ceva rau. Vrei sa faci asta, vrei sa intri in randul lor. De ar fi atat de simplu.

Zambesti si vorbesti. Faci ce iti dicteaza normele sociale si de bun simt. Trebuie sa te faci placut, daca vrei ca lumea sa ramana placut impresionata de tine. Dar in momentul asta, nici tu nu te simti placut impresionat de tine. Te uiti in tine cateva secunde, si preferi sa inghiti in sec. Preferi sa nu te gandesti cum simti ca iti scapa viata printre degete. Si nu ma refer ca mori. Nu. Nicio boala incurabila nu ti-a rascolit familia. Ci la faptul ca nu iti gasesti locul. Nu iti gasesti pasiunea si dorinta pentru ceva anume. Nu iti gasesti motivatia. Momentan, duci fiecare zi din inertie. Hai sa fac asta, ca sa nu stau degeaba. Te simti un esec pe plan profesional. Sa nu incep cu planul personal, cand stii bine ca nu ai avut o relatie de nici nu vrei sa-ti amintesti cand. Te gandesti un minut ce frumoase erau datile alea cand aveai pe cine sa suni la 3 noaptea cand ajungi acasa, si chiar trezita din somn, persoana aia tot zambeste si te intreaba cum a fost. Te gandesti cum era sa te bagi in pat, obosit, si sa-ti lipesti picioarele reci, de picioarele ei calde, spre eterna ei nemultumire. Te gandesti doar cat de bine era. Era. Pe vremea cand nu calcai pamantul dezamagit de lume. Si mai ales de tine. Caci aia e suprema dezamagire.

Ridici capul si vezi cum te priveste lumea. Iar ai uitat ca nu esti singur. Nu fizic. Nu esti niciodata singur pentru ca iti alegi cu atentie prietenii pe care ii vrei alaturi. Stii ca sunt macar o mana de persoane pe care le poti suna la 4 noaptea cu o problema. Dar aia nu e la fel. Ei nu pot trai viata in locul tau si nu iti pot fi alaturi in sensul ala in care ai tu nevoie acuma. Niciodata singur, si totusi mereu singur. Trebuie sa iubesti paradoxul asta. Duci seara din lipsa de altceva. Lumea bea, rade si se distreaza. Tu, aparent, faci la fel.

Dar cand ii parasesti, cand casa te striga si tu mergi agale spre ea, incepi sa te gandesti iar. Inca o noapte in care abia o sa adormi pentru ca lumea ta nu e cum vrei tu. Lumea ta e fada si lipsita de vlaga. E lipsita de chestiile de care ai cea mai mare nevoie. Sentimental si profesional. Fizic si metafizic. Nu e vorba ca nu faci nimic, dar te simti in ... purgatoriu. Nu e rai. Si nu e iad. Sau poate ca e iad. Dar daca e iad, ridica-ti fruntea si infrunta-l.

Ideea e ca nu esti singurul. Suntem uniti in singuratatea noastra.