versuri

statea in taxi si se gandea. se gandea ca nu e locul ei aici. ca iese in oras cu asa-zisii prieteni ai ei si ca nu are ce sa vorbeasca cu ei. se simte straina in pielea ei. si se gandea oare cum a ajuns aici. oare cum a ajuns sa nu mai vorbeasca. cum de ea, care era o persoana sociabila si care stie multe, iese si simte ca efectiv nu are ce sa vorbeasca. se simte limitata de circumstante. limitata de ea insasi. se gandea cat s-a schimbat in ultimii doi ani. se gandea ca vrea sa aiba parte de acel cineva care sa schimbe astea. care sa o ajute sa infloreasca. stia ca il vrea. dar nu stia exact cum vrea sa fie. citise undeva ca mereu trebuie sa lasi loc in inima ta pentru imprevizibil. si in inima ei era loc doar pentru imprevizibil. simtea ca lumea ei s-a strans atat de tare. a intrat la apa. si nu stia daca mai are puterea si capacitatea de a o salva de la extinctie.


statea si scria. da. era trecut de miezul noptii si a avut o zi arhiplina. dar avea nevoia aia sa scrie. de obicei barbatii nu se pricep la cuvinte. sunt ori prea siropoase, ori prea seci. dar lui nu ii pasa. avea prea multe cuvinte cuvinte ca sa le tina inauntru. asa ca scria mereu. pe foi de hartie cand era la birou, pe servetele cand mergea intr-un bar. era un obicei dubios pentru un barbat. mai ales ca des ii ieseau versuri, insotite de muzica. cand era copil luase lectii de chitara si-i placusera foarte mult. dar mama lui a insistat sa aiba o cariera in business, asa ca ... a lasat chitara din mana si a pus-o pe perete in camera lui. dar seara, inainte sa inchida ochii, ii mangaie lenes corzile si vorbeste cu ea. ii canta versurile din ziua respectiva. versuri care ii sunt un jurnal. nu a fost o clipa in viata asta singur. mereu e inconjurat de prieteni si amici si rude. dar a simtit ca ii lipseste ceva ...


a platit taxi-ul si a urcat in casa. si a inceput sa scrie. i se pare absurd. simte ca nu are ce sa vorbeasca cu lumea din jurul ei, dar cu toate astea aproape in fiecare zi scrie. proza. pentru ca versuri nu s-au format niciodata din cuvintele ei. deschide laptop-ul si porneste melodia care a obsedat-o de o saptamana incoace. sunt cateva versuri care o urmaresc peste tot.

"Have you ever been touched so gently you had to cry?
Have you ever invited a stranger to come inside?
[...]
There you are,
Sitting in the garden,
Clutching my coffee,
Calling me sugar
You called me sugar"

o asculta de cateva ori, inspira adanc, inchide ochii, si lasa sperantele sa i se asterne in word-ul pe care tocmai l-a deschis. dupa jumatate de ora, paginile albe sunt umplute cu sperante si vise. si se intreaba daca in viata asta sperantele si visele au un final fericit. dar ea habar nu avea ce urma sa i se intample in urmatoarea zi ...


ia in mana chitara, dar astazi simte ca vrea sa cante ceva anume. isi lasa foaia pe care a umplut-o azi de versuri, inspira adanc, inchide ochii, si isi lasa degetele sa mearga pe corzi si vocea sa cante.

"Have you ever fed a lover with just your hands?
Closed your eyes and trusted, just trusted?
[...]
Have you ever wished for an endless night?
Lassoed the moon and the stars and pulled that rope tight?
Have you ever held your breath and asked yourself will it ever get better than tonight?"

azi viseaza. viseaza la ceea ce lipseste. dar el habar nu avea ce urma sa i se intample in urmatoarea zi ...