stai la birou, in pat sau pe fotoliu. te gandesti la ziua de ieri, ziua de azi sau ziua de maine. stai imbracat subtire sau gros, oricum. nu conteaza. stai in mijlocul multimii sau in coltul tau. sigur ti se intampla si tie, doar ca poate nu la fel de des. singuratatea iti acapareaza mintea si-ti face ca sinapsele sa faca scantei la fiecare impuls nervos. singuratatea asta e unul dintre cele mai apasatoare sentimente existente. iti face viata mai grea decat este si te face sa iti pierzi concentrarea. ce facem sa scapam de sentimentul asta? de senzatia asta de gol? stii? ai habar?
stau intinsa in pat cu laptopul in brate. trag adanc aer in piept si inchid ochii. cand fac asta o lacrima mi se prelinge pe obraz. sunt rare momentele in care dau drumul tristetii din mine. poate multi care ma vad, ma considera un om vesel, poate chiar sociabil. lumea habar nu are. vede ce vrea sa vada. si vrea sa vada oameni fericiti mereu. realitatea insa, normal, e alta. toti avem sentimentul asta in noi si acum e momentul ca tristetea mea sa iasa la suprafata. daca tii in tine, nu faci decat rau. asa ca strang tare ochii si las sa cada toate lacrimile ce se vreau cazute. imi las starea sa se dezechilibreze, tocmai pentru a-mi gasi echilibrul. o prietena pe care am lasat-o sa ma vada azi fara masca aia de om adunat, m-a intrebat de ce sunt azi asa. pentru ca sunt singura. si nu ma refer la faptul ca nu am prieteni. pentru ca am. putini, dar extraorinari. ci ma refer la faptul ca sufletul meu pereche trebuie sa fie un om puternic sa-mi faca fata standardelor si fricilor si aspiratiilor si toanelor. si mai trebuie sa ... existe. vine o perioada, cam la cateva saptamani, in care increderea mea in viitoarea mea fericire esueaza. cateva ore de chin pur feminin in care am senzatia ca o sa raman singura mereu. in care am senzatia ca sunt cea mai urata si cea mai proasta si cea mai cea din cele mai rele puncte de vedere. dau drumul iar la melodia care mi-a impins sentimentul asta in prim-planul gandirii. "i don't want you to leave, will you hold my hand? you could lay with me so it doesn't hurt."
imi fac pana la urma curaj seara sa ies in oras. daca nu ies singura din starea asta, stiu bine ca nimeni nu ma poate ajuta. m-a innebunit-o colega mea sa ies, si cedez. intru intr-un bar in care nu am mai calcat pana atunci, dar nu imi pasa. ma asez la masa si cand vine ospatarita cer direct o bere neagra sa-mi absoarba gandurile la fel de negre. beau jumatate din ea dintr-un foc si incep sa cojesc eticheta de sticla, cand simt privirea cuiva in ceafa. e absurd sa simti privirea cuiva. dar chiar asta a fost.
ziua asta a fost teribila. esec dupa esec. si as fi stat poate acasa, dar m-a chemat un prieten in barul nostru obisnuit sa imi povesteasca ultimele patanii. nu m-as fi dus daca nu ar fi trecut asa mult timp de cand nu ne-am mai intalnit. dupa ce beau shot-ul obisnuit de inceput, incep sa ma uit in jur, pur si simplu pentru a studia multimea, cand ochii imi sunt atrasi asupra unei tipe. nu stiu de ce. poate pentru ca ... vad pe fata ei tristetea pe care eu o ascund inauntru. nu stiu ce ma face sa simt ca suntem complementari si ca ar trebui sa ma ridic sa ma duc sa vorbesc cu ea. deodata, se intoarce si ochii ni se intalnesc. o secunda trece. doua. trei. nu isi fereste privirea. ne ridicam in acelasi timp si mergem unul spre celalalt. simt o atractie magnetica fantastica. o chestie de filme. ceva ce as fi spus cu mana pe inima ca e absurd, daca cineva mi-ar fi povestit ca a patit asta. nu stiu cum am reusit sa ne gasim, dar stiu ca e pe termen nedeterminat.
we are the victims of our own minds ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu