vicii

Care e viciul tau,deliciul tau social acceptat?

mergeam azi la plaja, si a inceput sa-mi cante melodia asta in cap. bineinteles ca nu am nici cea mai mica idee de unde pana unde a venit asta, dar am acceptat gandul si am inceut sa fredonez melodia. si dupa, normal, am inceput sa reflectez versurile.

tigari, cafea, droguri. astea sunt viciile principale. si alcoolul. astea sunt in top. dar nu sunt doar astea. si ciocolata e un viciu.

E vorba de dependenta, nu conteaza drogul
Cand te-ngropi in ceva si-ai uitat scopul.

 si telefonul e un viciu. calculatorul. in ziua de azi suntem din ce in ce mai slabi incat orice se poate transforma in viciu. si bineinteles

Iti gasesti mereu alte ocupatii
Majoritatea luate de la altii.

influenta celor din jur e totul. te lasi influentat si dai mai departe. si ma gandeam, care e viciul meu? cele clasice nu imi apar in lista. nu beau, nu fumez, nu beau cafea. urasc cafeaua si iubesc mirosul. ciudat, nu? nu sunt dependenta de calculator sau telefon, am constatat ca pot trai fara el. nici de carti, desi in ultimele luni, am manacat efectiv carti pe paine. nici de ciocolata. poate de muzica. da. nu trece o sa zi fara sa ascult ceva, si daca trece, cant eu singura. e asta un viciu? poate gandurile care mereu imi umbla in cap. cine stie?

Senzatia e unica,doza de risc e mica
Viciul meu implica doar placere si dependenta psihica. 

oda tie

e ciudat cat de mult comfort poti gasi in cineva pe care credeai ca ai dezamagit si ca-ti va intoarce spatele. pentru ... cateva luni, nu ti-am vazut decat spatele. ti-am suflat in ceafa prin intermediului blogosferei si al unui prieten care foarte rar dadea detalii. am vrut sa vad ca e totul bine. si cand a fost greu, sufletul meu a fost acolo cu tine. si ... m-am rugat sa fie bine. eu aia necredincioasa, am facut asta. si a fost bine. si m-am bucurat pentru tine. era un timp in care toate actiunile mele orbitau in jurul tau. de la primul gand de dimineata pana la ultimul gand de seara. tot ce faceam se raporta la faptul ca vroiam sa fi fericit, si sa nu te supar cu nimic. dar au trecut luni si apoi ani in care te-am pus pe primul plan si intr-o zi, deodata, am realizat ca totul s-a trasnformat in ceva mai putin decat ce vreau. a fost o decizie ciudata si brusca pe care nici eu nu o inteleg complet. stiu doar ca ... asa a trebuit sa se intample. si cu decizia aia am dezamagit persoana care era cea mai importanta.

si dupa zile, saptamani de digerat actiunile mele si consecintele lor ai facut ... imposibilul. m-ai iertat. am simtit cele mai contradictorii sentimente. am simtit ca nu merit asta, dar m-am bucurat enorm. pentru ca atunci cand nu ai vorbit cu mine, lipsea o parte din mine. din pacate nu partea aia ... nu jumatatea mea, sufletul meu pereche sau asa ... alta parte. nici acum nu stiu sa dau o definitie. ai zis prieten de suflet. da. poate asta e cea mai buna notiune.

am gasit in tine ... un comfort inimaginabil pe care nu l-am mai gasit in nimeni. si cred ca mi-am dat seama de ce. mai devreme, am vorbit cu tata. si .. in cuvintele lui, le-am regasit pe ale tale. semeni atat de mult cu el, incat ai ajuns sa completezi o parte din mine care lipseste. m-ai ajutat sa ating un alt nivel. la fel cum ai mai facut-o. ma ajuti sa cresc. nu am zile de ajuns sa-ti multumesc pentru asta. tot ce pot acum sa fac, e sa sper ca nu o sa-mi intorci spatele din nou. si e teribil de egoist sa cer asta. chiar si sa aspir la asta. dar ... sper. ca o sa fi langa mine si o sa ne ajutam reciproc. si daca vreodata o sa consideri ca nu poti tine o simpla prietenie ( nu chiar simpla ) cu mine, si o sa decizi sa ma lasi pe drumul meu, vreau sa stii cat de mult te iubesc. din pacate nu cum o faceam odata, dar o iubire fraterna poate. suna ciudat, stiu ...

aveam nevoie sa zic asta.

cuvinte si tacere

atunci cand incep o relatie sau cand cunosc pe cineva nou, ma gandesc ... "ok. acum ce dracu' vorbesc cu el?" si e amuzant, stii. daca ma vezi in cercul meu de prieteni sau acasa cu ai mei, nu-mi tace gura. ok. si cunosc pe cineva. prima intalnire. am in cap  inainte doar "doamne. ce o sa vorbesc? o sa tac din gura si o sa zica ca-s nebuna si o sa plece." da. antisociala, stiu. dar .. ajung acolo, langa persoana aia noua, si vorbesc ceva si vad ca e ok. si ca incepem sa vorbim din ce in ce mai multe. si sunt ... foarte mandra de mine ca mi-a iesit.

dar. cand incep o relatie e altceva. ma gandesc ca acum am ce vorbi. pentru ca, hai sa recunoastem, nu-l cunosc decat de o saptamana, sau mai stiu eu cat. avem ce vorbi. pentru ca am sa-i povestesc 22 de ani din viata mea. dar aia nu dureaza la nesfarsit. si da. ajungem aici. cea mai mare temere a mea e ca la un moment dat nu o sa mai avem ce vorbi. nu stiu de ce. adica, in fiecare zi am niste idei. scriu des. ascult muzica. citesc mult. dar totusi, am frica asta. ma gandesc ca suntem impreuna 1 an, 2, 3 ... 50? peste 50 de ani o sa avem ce vorbi? poate ca da. o sa avem copii si nepoti atunci. o sa vina ei la noi sa povesteasca si sa-i ajutam cu sfaturi.

poate de asta simt ca persoana de langa mine trebuie sa stie sa taca cum trebuie. suna...intr-un mare fel, stiu. dar poate mai mult decat conversatiile, pentru mine importante sunt tacerile impaciuitoare. nu vreau cand sunt suparata sa aud fel de fel de chestii gen toate se intampla cu un motiv sau cacaturi de genul asta. nu. vreau sa fiu luata in brate si sa aud "sunt aici". si dupa, liniste. linistea e subapreciata. iubesc linistea. iubesc sa stau langa cineva si sa simt cum tacerea ne apropie. cu foarte putini oameni poti stabili o legatura in intuneric si in tacere. nu am reusit asta inca.

si cu toate ca iubesc tacerea in intuneric si ploaie, mi-e frica ca ar putea ajunge apasatoare. ca nu o sa mai stiu la un moment ce cuvinte sa scot pe gura. si mi s-a intamplat. dupa 3 ani, sa vorbesti cu persoana pe care simti ca o iubesti si sa nu mai stii ce sa-i zici ... nu e ok. daca dupa 3 ani mi s-a intamplat asta, cum o sa fie cand o sa treaca 20 de ani? 40?

bineinteles ca viata are un mod ciudat de a te aduce cu botul pe labe si de a te face sa te gandesti la tot felul de chestii de genul asta. dar ... nu intelege gresit. nu-s pesimista. sunt foarte optimista, dar ganditoare. stiu ca va veni cineva care ma va lua cu asalt si fara sa-mi dau seama va indeplini toate conditiile de pe lista, dar momentan mi-e frica.

gusturi

gusturile nu se discuta.

doamne. de cate ori am auzit si am zis asta?? mii e putin zis. foarte putin. sute de mii? dar e corect. normal ca fiecare cu ce-i place, si normal ca nu avem dreptul sa judecam. desi zicem "uita-te si la aia ce fusta scurta are, dar na ... gusturile nu se discuta" :)) suntem ... ah. rai. si judecam si transam si etichetam. dar ... nu despre asta vroiam sa vorbesc.

am constatat de la o vreme (cred ca m-a rapus geniul sau ceva :)) ) ca am ceva in comun cu fiecare. la un moment dat ma gandeam ca poate sunt comuna. stii, vorbesc intr-o zi cu un prieten si ramanem perplecsi de cate de multe avem in comun, a doua zi vorbesc cu total altcineva si ajungem la concluzia ca avem multe chestii in comun. si mi se intampla des. si ma gandeam ca poate ... sunt comuna. asta ar trebui sa crezi cand fiecare cu care vorbesti se regaseste intr-o parte din tine, nu?  dar nu. acum nu mai cred asta. poate tocma, sunt complexa. am gusturi foarte vaste in toate domeniile incat cu fiecare persoana cu care vorbesc gasesc ceva in comun. cred ca si cel mai absolut rocker are o parte ce-mi seamana.

gusturile totusi .. se discuta. se impartasesc si se diseca. pentru ca astia suntem. pentru ca ne intalnim la o bere si stam la povesti si ne luam unul de altul in gluma de gusturile celuilalt. pentru asta sunt prietenii. prietenii sunt aia care-ti zic in fata "esti tampit? iti place asta?" si tu-i zici ca el e tampit ca nu-i place. da. prietenii sunt aia cu care te insulti cu zambetul pe buze, dar pe care ii iubesti si te iubesc al naibii de mult.

gusturile sunt .. creierul si sufletul tau. sunt copilaria, familia, scoala si anturajul tau. sunt momentele in care te strambi sau zambesti. sunt pielea gainii. sunt fiorii de pe ceafa (de nervi sau placere). sunt papilele gustative si timpanul. gusturile sunt ... neuroni. da. neuroni incarcati cu memorie. gusturile ne reprezinta. si trebuie sa ne sustinem sus si tare credintele si placerile si neplacerile.

filosofie la 2 noaptea. 'cause i'm just like that :D

change

deci, poate am gresit. poate eram suparata si nervoasa si am zise ca schimbarea cuiva e o gluma proasta. poate sa te schimbi e posibil. poate am adoptat aiurea cliseul "oamenii nu se schimba". poate totul te schimba de fapt. pana la urma depinde doar de tine. 

citatul asta zice mai bine tot ce as putea zice eu.  

"When we say things like ‘people don’t change’, it drives scientists crazy, because change is literally the only constant in all of science. Energy, matter, it’s always changing, morphing, merging, growing, dying. It’s the way people try not to change that’s unnatural; the way we cling to what things were instead of letting them be what they are; the way we cling to old memories instead of forming new ones; the way we insist on believing, despite any scientific indication, that anything in this lifetime is permanent. Change is constant. How we experience change, that’s up to us. It can feel like death, or it can feel like a second chance at life. If we open our fingers, loosen our grips, go with it, it can feel like pure adrenalin. Like at any moment, we can have another chance at life. Like at any moment, we can be born allover again."

femei

vorbeam ieri cu mama si mi-a zis ca a vazut la tv ca angelina jolie si-a taiat sanii de teama de a nu face cancer la san. si azi am vazut pe fb ca a scris asa ''A woman is no more or less a woman based on the presence, absence or size of any part of her body.'' 

asta m-a facut sa ma gandesc la doua chestii.

in primul rand, cum e sa faci ceva asa de extrem in fata bolii. cat de motivat si pputernic trebuie sa fi, stiind ca ai sanse de peste 50% sa faci cancer la san, sa-ti tai sanii. mi se pare incredibil. desi daca ar fi sa lupti cu boala ar fi de sute de ori mai greu. nu inteleg de ce exista cancerul. ma bate chestia asta. poate e doar selectie naturala. dar cum se poate ... inmulti? cum a aparut? sunt mult mai multe cazuri acum decat erau in anii trecuti. multe femei. majoritatea femei. pentru cel mai raspandit e cancerul la san si probabil urmatorul e cel de col uterin sau leucemia. si mor femei din ce in mai tinere. ma sperie asta. si nu inteleg de ce e asa complex. de ce nu i-am gasit leac pana acum. mi se pare groaznic sa ai cancer. sa stii ca poti sa traiesti 10 ani sau 10 luni. sa fi mereu pe muchie de cutit, chiar daca ai luptat cu el si l-ai invins, pentru ca oricand poate recidiva.  "si totusi este trist in lume" zicea eminescu intr-o poezie pe care nu o agreez nici acum, ar imi suna in cap... este trist da. per ansamblu. din ce in ce mai trist. si noi ne stresam la niste probleme minore cand altii lupta impotriva a boli incurabile, cu speranta ca poate ... va fi bine.

in al doilea rand, citatul angelinei m-a facut sa ma gandesc la ce ne face de fapt femei. socitatea din ziua de azi s-a schimbat dramatic. si a ajuns sa fie considerata frumoasa femeie de 90-60-90 nu femeia care zambeste si radiaza de fericire. pana la urma corpul e doar imbracamintea sufletului si a mintii. dar lumea inca se lupta sa vada asta. si ma intreb unde o sa ajungem in ritmul asta? suntem femei pana la urma pentru ca corpul nostru dicteaza asta. nu pentru cum ne comportam sau pentru ce ne imbracam sau pentru ce orientare sexuala avem. nu suntem mai femei daca avem bust de 100, sau daca ne imbracam mereu in rochite sau daca suntem sensibile si plangem din orice. nu. fiecare e cum simte. 

deci pana la urma cred ca zic ... bravo, angelina!

ploua

stau si ascult ploaia cum cade. iar ploua. ar trebui sa fiu ... suparata sau trista sau nervoasa, nu stiu. dar nu sunt unul dintre acei oameni. ploaia calmeaza, spala si purifica. ajuta. clarifica. e asa bine sa stai intins in pat si sa inceapa sa ploua. cu tunete si fulgere. si inchizi ochii si asculti. si simti mirosul de asfalt ud. pf. cine are nevoie de soare, cand ai ploaie? e nevoie si de soare, dar nu acum. acum e bine sa ploua. nu stiu neaparat daca metaforic sau fizic vreau ploaie. fizic am. inspir adanc mirosul si ma gandesc la cineva de acolo de sus care ma iubeste. si care ma ajuta. nu cred in dumnezeu, dar cred in .. ingeri. dar, stiu. contradictoriu. dar nu e nimic. asta cred eu. in ultimul timp am cerul ajutorul ingerului meu. si poate a fost sa fie, sau poate nu, dar lucruri bune s-au intamplat.

ploaia spala tot. pacatele si greselile. esti un om mai mare daca ierti persoanele care te-au ranit? esti mai matur? esti mai ... nu stiu cum? poate. unele lucruri pentru unii sunt de neiertat. altele de neuitat. poate esti un om mare daca ierti. daca ramai cu sufletul impacat ca tu nu ai nimic cu nimeni si ca nu porti pica pt ranile pe care ti le-a provocat. cel mai mare om totusi, cred ca esti cand inveti sa te ierti pe tine. pentru ca cei mai aspri critici ai nostri suntem noi insine.

nu vreau totusi sa vb de iertare, si sa transform un monolog intr-o conversatie. azi vb despre ploaie. dupa cum am zis pana acum, de cateva ori :) pentru unii ploaia e un ... vartej. un uragan. multi privesc ploaia ca pe ceva rau. dar e bine. e asa de bine. se iesi afara in soare si deodata sa vina picaturi din cer. nu stim sa apreciem lucrurile bune din jurul nostru. si natura e cea mai neapreciata. luam totul de-a gata si nu ne gandim cum ar fi daca nu ar fi fost. nu stim sa ne oprim doar sa privim ... si sa ne bucuram ca cineva abia a cosit iarba, ca marea e in imediata apropiere, ca exista ploaie ... tre sa apreciem ce e in jur si sa invatam sa nu mai fugim dupa ce credem ca vrem sa avem. tre sa lasam sa vina. tre sa apreciem momentele in care ne aflam si sa apreciem persoana alaturi de care linistea e placuta, comfortabilasi fireasca.