controlul pentru unii este arma suprema, puterea absoluta. sunt unii care nu pot trai fara sa stie ca au subjugate lumea si situatiile la care sunt partasi. in acelasi timp, sunt altii care ar da orice sa poata da controlul altcuiva. sa scape de el. sa se elibereze. sa se usureze de chestia asta. din care tabara faci parte?
viata nu e usoara. ani de-a randul au acumulat experiente spre a-mi arata acest fapt in repetate randuri. si toate aceste lucruri m-au intarit. dar de fiecare data cand pielea mea a devenit mai groasa si mai de neatins de incercarile vietii, am platit un pret. pentru ca asta e cel ai important lucru pe care l-am invatat : totul are un pret.
viata nu e usoara. mama a tinut sa-mi repete asta de cate ori putea atunci cand eram mica. si au durat multi ani pana am inteles cu adevarat la ce se referea. obisnuia sa spuna ca toate lucrurile care te ajuta in vreun fel au un pret. am trait ani in ignoranta si totul era bine. imi era bine. aveam prietenii mei langa mine si nu credeam ca pot exista incercari ale vietii care sa ma duca cu gandul la vorbele mamei. asta pana intr-o zi de noiembrie. ploaia imi ataca orasul asta nou in care am venit cu speranta de a-mi schimba viata. ajunsesem doar de cateva luni si deja il consideram orasul meu. pentru ca, cumva, aici ma simteam acasa. casa departe de casa unde ajunsese sa mi se infinga in vene sentimentul de apartinere, mai puternic decat un ac cu un vaccin salvator de viata. era noiembrie. stiu asta de parca ar fi fost ieri. pentru ca luna aia, mi-a schimbat viata. mi-a alterat perceptiile atat de tare, incat am ajuns sa ma redescopar si sa fiu surprisa de mine.
era o seara de toamna tarzie cand imi revizuiam in cap evenimentele la care trebuie sa particip maine. aveam cateva concerte in centrul orasului. iar multa lume. e greu pentru oameni in general sa inteleaga cum un chitarist de succes uraste multimile. stateam zeci de minute sa fac poze cu fanii si sa le dau aurografe. e ciudat cum erau atat de obsedati ca ma cunoasca, incat nici nu observau ca zambetul meu nu-mi atingea ochii. desi lumea se revarsa in jurul meu, mereu aveam control asupra ei. din cauza unor intamplari din trecutul meu s-a nascut nevoia asta de control. nu-l cedam pentru nimeni si nimic in lume. controlul pentru mine era vital. si nu credeam ca cineva va putea intelege asta. cateodata si mie mi se parea absurd. dar daca nu il aveam, abisul ma ineca in intunecimea lui. dupa primul concert din seara aceea, am fost intr-un bar. stateam la o masa din spate si dominam aerul din jurul meu. aveam nevoie sa stau un pic departe de multime si sa mananc ceva, pentru ca au trecut prea multe ore de cand am apucat sa pun gura pe mancare. dupa ce mi-am terminat cina, m-am dus pana la baie. cand m-am intors, o femeie era la masa mea. gandul meu imediat a mers la faptul ca e vreun reporter care nu poate sa ma lase sa-mi vad de viata. m-am asezat la masa precaut si am asteptat sa-si ridice ochii de la meniul care inca ramasese pe masa. peste cateva secunde niste ochi inocenti m-au privit si am lasat cateva clipe sa-mi alunece controlul printre degete.
eram atat de obosita si nu voiam decat sa mananc ceva si sa ma duc acasa sa-mi iau in brate perna si sa ma las prada somnului care ma cauta de cateva zile. m-am asezat la o masa si studiam meniul cand am simtit o prezenta langa mine. am ridicat ochii si am vazut un barbat superb pe scaunul din fata mea. nu poti afirma des ca un barbat este frumos, dar el ... e cu totul o alta poveste. m-am uitat nedumerita la el asteptand sa zica ceva. dar nu a facut decat sa se uite la mine. ma simteam sub lupa. simteam ca aerul din jurul meu a fost inghitit cu totul de personalitatea lui si eu am ramas intr-un mare vid. avea o atutide plina de ceva ... necunoscut mie. cred ca control. de aia nici nu a zis nimic. ii place sa stea in umbra si sa controleze tot. fie ca el. dupa ce l-am intrebat de ce s-a asezat la masa mea am observat cum ochii lui capata o alta expresie. de confuzie, de ... satisfactie oare? si-mi zice ca e masa lui. as fi vrut in momentul ala sa intru in pamant. imi cer scuze grabita si plec. ii simt privirea cum ma arde in ceafa. dar nu ma intorc. m-am dus direct acasa. fara sa mananc. si din nou ... fara sa dorm. ochii aia negri apareau de fiecare data cand inchideam ochii. si scutul ala al lui sub care se ascundea. un scut format din control si aroganta. poate ascundea durere ... nu stiam de ce presupun toate astea si de ce imi pun mii de intrebari la ora 3 noaptea in loc sa dorm.
nu am putut dormi in noaptea aia. m-am dus la al doilea la concert si am facut totul mecanic. cand m-am asezat in pat, ma urmareau ochii aia verzi. plini de rusine. de parca as fi fost suparat ca se asezase la masa mea. nu stie ca, din contra, eram fericit de acest fapt. nu inteleg de ce. nu imi explic. tot ce stiu e ca simteam ceva legat de ea. nu stiu ce am vazut in privirea ei de ma facea sa o caut. e absurd. sunt mii de oameni in orasul asta. si cu toate astea ... de fiecare data cand ma uitam pe strada speram sa o vad. si daca o vedeam, ce? asta ma tot intrebam de cateva zile, saptamani deja. si bineinteles, cum se intampla in mod obisnuit, soarta asta care ma face pe zi ce trece sa cred ca exista, mi-a scos-o din nou in cale in cel mai nepotrivit moment. aveam in cap o melodie noua. si stateam intr-un bar cu o foaie in fata scriind continuu si cu castile in urechi ca sa estompez suntele din jurul meu. cantam in surdina melodia asta noua cu ochii inchisi cand am simtit o prezenta langa mine. am deschis ochii si am intalnit un zambet cald. "se pare ca nu numai eu ma fac de rusine in public." au fost cuvintele care mi-au incalzit urechile din momentul in care mi-am indepartat castile de pe urechi.
au trecut din momentul ala luni de zile. dar luna de noiembrie e de neuitat. a fost prima luna din viata mea in care am facut efortul de a lasa o persoana sa vada inauntrul meu. am lasat-o sa vada nevoia mea de control. i-am aratat de unde vine, si culmea, a inteles. a fost prima persoana care m-a acceptat asa cum sunt. ba mai mult ...
au trecut luni de zile. dar nu pot sa uit luna aia de noiembrie. nu pot sa uit ziua in care el mi-a aratat cum e de fapt. ziua in care a pretins controlul relatiei noastre si i l-am dat. ziua in care am inteles ce voia mama mea sa zica acum multi ani. am inteles pretul pe care trebuie sa-l platesti. am inteles ca viata poate fi teribil de grea. cand el mi-a destanuit trecutul lui, am inteles de ce prezenta acestui control crea o siguranta fantastica pentru el. am inteles ca de fapt nu-mi lega incheieturile in momentele pasionale pentru a face ce vrea din mine, ci pentru a avea certitudine in increderea mea in el. pentru a se asigura ca nu-i intorc spatele cand devine mai greu. si am inteles cat de mult aveam nevoia sa preia acel control si sa ma indrume. el avea cotrolul, dar eu aveam puterea absoluta. si asta crea un echilibru. echilibru care ne-a ridicat pe amadoi. care ne face mereu sa cautam atingerea celuilalt in momentele dificile. echilibru care ne-a indrumat unul spre celalalt in atatea momente in care viata ne separa. nu stiu cum functioneaza universul si ce cai misterioase ne-au facut sa ne intalnim, dar cert e ca el a vazut in mine ceva ce nu credeam ca exista. foarte putina lume intelege cum sta treaba cu controlul. cine il are, cine trebuie sa il aiba si cui ii e mai bine fara el. experienta are un rol foarte important. si doar un caracter puternic stie cand si cum sa preia fraiele. ma lasa sa-l cert, sa tip, sa-i impun limite si situatii. il las sa ma certe, sa ma invete si sa-mi impuna. e un schimb pe care lumea de obicei nu-l intelege. stiu de ce uraste multimea desi e cunoscut. stiu de ce a fost un atuu puternic faptul ca eu habar nu aveam cine e si ca l-am luat peste picior de atatea ori de cand ne-am cunoscut.
a trecut un an. un in care viata mea nu a fost grea. adica a fost grea, dar faptul ca ea a indulcit amareala din ea, a facut totul tolerabil. chiar ravnit. am inteles dupa prima luna ca corpul meu tanjeste dupa al ei. si dupa alte cateva zile, am inteles ca inima mea e deja in mainile ei. cand i-am zis ca o iubesc prima oara, a fost momentul in care mi-a aratat increderea absoluta. cel mai de pret cadou pe care l-am primit vreodata. si acum, dupa un an de zile, sunt in fata casei ei, cu palmele transpirate, cu respiratia accelerata si cu un inel care simt ca imi face gaura in buzunarul de la blugi. stiam ca atunci cand voi ajunge sa pun intrebarea, trebuie sa fie intr-un mediu intim, pentru ca si ea, ca si mine, are o problema cu multimile. repet in cap discursul, pentru a mia oara, si indraznesc sa sun la usa. peste cateva secunde imi raspunde, exact cum ma asteptam sa o faca, faca niciun articol de imbracaminte. corpul meu intra intr-un ritm accelerat. dupa an, reactiile mele fata de ea, sunt exact la fel. am uitat si inel si absolut tot. nu exista nimic in afara de noi. ma duc spre ea atat de aproape incat o ating de la coapse pana piept si in timp ca-mi deschei camasa ii soptesc direct in ureche autoritar, dar blad "mainile la spate"
suntem intinsi pe covor in living, pentru ca nu am apucat sa trecem de camera asta dupa ce m-a vazut cand am deschis usa. respiram greu pentru ca ... rosesc doar cand ma gandesc ce am facut. mi-a spus mai de mult ca il amuza contrastul asta dintre roseala mea involuntara si autoritatea pe care o eman deseori. stau cu ochii inchisi si cu capul pe pietul lui cand il simt ca se misca. ma saruta pe frunte indemnandu-ma sa deschid ochii si sa ma uit la el. deschid ochii si vad atatea emotii cum rar vad la el. apoi ridica pumnul si-l deschide si vad ... ceva ce aproape ca nu indrazneam sa-mi doresc. simt cum lacrimi imi ineaca ochii si zic cu vocea sugrumata "da". nu conteaza ca nu a intrebat. nici nu trebuie. vreau!
controlul este o nevoie pe care putini o inteleg. de care parte te afli?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu