sarcasm.

sarcasmul e felul de umor ales de oamenii inteligenti. sarcasmul e armura unora si arma altora. sarcasmul, ca orice altceva in viata, depinde de perspectiva.


era 2 noaptea intr-o zi de miercuri. cum e mai nasol. mijlocul saptamanii. si eu nu puteam sa dorm. mi se intampla din ce in ce mai des in ultima perioada. nu stiu de ce. poate, in mod paradoxal, e de vina oboseala. stii cum e cand esti foarte obosit si nu ai cum sa dormi ... si esti din ce in cei mai obosit si mai somnoros pana cand la un moment dat ... nu mai poti dormi? mi se intampla pe la chefuri in liceu, dar in niciun caz de cand lucram. eram la jobul asta de 2 ani. si imi placea aici. lumea era foarte buna cu mine. inca de cand am venit aici, au fost asa. intr-o cladire de birouri la etajul 10, firma la care lucram era o firma de constructii care avea proiecte peste tot prin tara. si imi placea ce faceam. si asta era relaxant. dar noaptea aia ... era 2 si 10 cand m-am uitat din nou la ceas, dar aveam senzatia ca sistemul de rotatie al ceasului se misca in sens invers. era chinuitor sa aud ticaitul ceasului de pe noptiera si sa numar in mod repetat pana la 60.


2 noaptea intr-o zi de miercuri. cand m-am uitat la ceas imi venea sa-l arunc de pe geam. eram la etajul 11 intr-o cladire de birouri, la munca. pentru ca eu nu pot pleca pana nu termin tot ce am in agenda pentru ziua respectiva, si cateodata imi blestem zilele ca sunt asa. lucram la o firma de avocatura. lucram e cam impropriu spus, pentru ca eram de fapt asociatul majoritar. dar nu conta pentru nimeni ca eram seful sefilor. cand era un caz asa de important precum era cel la care lucram, toti aduceam cate ceva pe masa. fiecare cerceta o particica si venea cu o idee. dat fiind faptul ca credeam ca ideea mea e foarte productiva am stat si am lucrat la ea pana s-a facut ... 2 si 10, am vazut ca-mi arata ceasul. in acel moment am inchis laptopul, m-am ridicat de pe scaun si m-am asezat pe canapeaua pe care o aveam in birou. casa era prea departe in acel moment. daca nu dormeam atuci, eram ca si mort.


nu am putut dormi in acea noapte, asa ca m-am dus inimaginabil de devreme la munca. era 7 cand eu intram in biroul meu, dar nu eram prima de acolo. sefa mea era deja la birou foarte vioaie butonand non-stop si fredonand usor melodia care se auzea la radio. dupa ce am schimbat cateva replici si-a dat repede seama ca eram sarcastica, ca in fiecare dimineata, asa ca a trecut repede peste politeturile obisnuite si m-a rugat sa ma duc cu un etaj mai sus la firma de avocatura sa vorbesc cu seful. se pare ca avea in minte sa isi construiasca o casa si sefa mea credea ca eu sunt cea mai buna pentru a face asta. ajunsa la usa cu pricina am batut timid. in momentul in care am inceput sa pun putina forta in batai usa s-a deschis singura. se pare ca nu era nici macar inchis in clanta. odata intrata in incapere, respiratia mi-a fost furata de barbatul care statea intins pe spate pe canapea, cu gura pe jumatate deschisa, dormind in voie. era imbracat atat de diplomat, fapt care era in puternic contrast cu postura lui relaxata dar si cu ... tatuajul ce-i umplea ambele brate de la inceietura pana ... undeva sub manecile suflecate ale camasii. nestiind la ce sa apelez in acea situatie decat la sarcasm, am tras aer in piept si am zis suficient de tare cat sa il trezesc din somn "unde oare este acest avocat al diavolului de care am tot auzit?"


"unde oare este acest avocat al diavolului de care am tot auzit?" ce vis ciudat avea. si de ce ar mentiona cineva un titlu jalnic de film intamplator? mi-a luat cateva momente sa ma dezmeticesc si sa simt prezenta din biroul meu. cand am deschis lenes ochii am vazut doua picioare de femeie imbracate de niste pantaloni foarte scurti si ... de ce oare statea femeie asta cu capul in jos? oh ...  doamne nu. iar am adormit la birou si capul aproape ca-mi atingea podeaua biroului, pozitie in care m-a gasit secretara mea de cateva ori. doar ca ... ea nu era secretara mea. nestiind cum sa scap din situatia penibila fara a ma face si mai tare de ras, am apelat la singura mea arma dupa ma si puteam ascunde : sarcasmul. "cine a murit si te-a facut pe tine sefa aici? sau crezi ca oricine poate intra oriunde in acest birou?" in timp ce vorbeam, ma ridicasem si acum stateam la 1 metru in fata ei, dominand-o cu inaltimea si atitudinea mea. dar observand-o atent, i-am cautat teama in privirea, sau cel putin ezitare. tot ce am vazut a fost sfidare si control. exact genul meu de femeie. m-a surprins si mai tare in momentul in care a inceput sa rada. cuvintele care i-au parasit buzele in urmatoarele momente, aveau sa se dovedeasca mult mai adevarate decat credeam si speram vreodata : "eu sunt stapana casei tale, draga, asa ca ai grija cum vorbesti daca vrei sa ai o casa locuibila." scurt. asta a fost sarcasmul care mi-a schimbat viata.


firea mea mi-a adus mult de pierdut in viata. mereu am crezut asta. eu nu am realizat de fapt ca acest caracter al meu tria persoanele din jurul meu. am realizat ca starile mele schimbatoare, caleau oamenii apropiati mie. incepusem sa ma speri ca reactiile mele erau exagerate. ca ma enervam din orice. ca treceam repede de la o stare la alta. ca aruncam cu un sarcasm usturator. asta pana cand, l-am cunoscut pe el. in dimineata aia la 7, universul mi-a aratat ca lucrurile pot sta altcumva. ca nu trebuie privit viitorul cu teama daca esti langa cine trebuie. am invatat ca sarcasmul este umorul persoanelor inteligente. si se pare ca noi, suntem foarte inteligenti.


e 7 dimineata intr-o zi de joi. ne-am cunoscut acum 4 ani. si de atunci nu am facut decat sa admir caracterul ei de care multi fugeau. pentru ca prin ce vedea ea indecizie si nesiguranta de sine, eu vedeam putere. si usor-usor, a invatat ca alaturi de mine lucrurile pot fi mai bune pentru ea. ca atunci cand stii cand si cum si cat sa cedezi controlul, poate sa fie bine. iubita mea are un caracter deosebit, puternic si frumos. si impreuna am crescut amandoi.


viata iti arunca multa in cale. depinde doar de tine cum apreciezi caracterul cuiva, cum ii apreciezi si ii gusti sarcasmul.

control

controlul pentru unii este arma suprema, puterea absoluta. sunt unii care nu pot trai fara sa stie ca au subjugate lumea si situatiile la care sunt partasi. in acelasi timp, sunt altii care ar da orice sa poata da controlul altcuiva. sa scape de el. sa se elibereze. sa se usureze de chestia asta. din care tabara faci parte?



viata nu e usoara. ani de-a randul au acumulat experiente spre a-mi arata acest fapt in repetate randuri. si toate aceste lucruri m-au intarit. dar de fiecare data cand pielea mea a devenit mai groasa si mai de neatins de incercarile vietii, am platit un pret. pentru ca asta e cel ai important lucru pe care l-am invatat : totul are un pret.


viata nu e usoara. mama a tinut sa-mi repete asta de cate ori putea atunci cand eram mica. si au durat multi ani pana am inteles cu adevarat la ce se referea. obisnuia sa spuna ca toate lucrurile care te ajuta in vreun fel au un pret. am trait ani in ignoranta si totul era bine. imi era bine. aveam prietenii mei langa mine si nu credeam ca pot exista incercari ale vietii care sa ma duca cu gandul la vorbele mamei. asta pana intr-o zi de noiembrie. ploaia imi ataca orasul asta nou in care am venit cu speranta de a-mi schimba viata. ajunsesem doar de cateva luni si deja il consideram orasul meu. pentru ca, cumva, aici ma simteam acasa. casa departe de casa unde ajunsese sa mi se infinga in vene sentimentul de apartinere, mai puternic decat un ac cu un vaccin salvator de viata. era noiembrie. stiu asta de parca ar fi fost ieri. pentru ca luna aia, mi-a schimbat viata. mi-a alterat perceptiile atat de tare, incat am ajuns sa ma redescopar si sa fiu surprisa de mine.


era o seara de toamna tarzie cand imi revizuiam in cap evenimentele la care trebuie sa particip maine. aveam cateva concerte in centrul orasului. iar multa lume. e greu pentru oameni in general sa inteleaga cum un chitarist de succes uraste multimile. stateam zeci de minute sa fac poze cu fanii si sa le dau aurografe. e ciudat cum erau atat de obsedati ca ma cunoasca, incat nici nu observau ca zambetul meu nu-mi atingea ochii. desi lumea se revarsa in jurul meu, mereu aveam control asupra ei. din cauza unor intamplari din trecutul meu s-a nascut nevoia asta de control. nu-l cedam pentru nimeni si nimic in lume. controlul pentru mine era vital. si nu credeam ca cineva va putea intelege asta. cateodata si mie mi se parea absurd. dar daca nu il aveam, abisul ma ineca in intunecimea lui. dupa primul concert din seara aceea, am fost intr-un bar. stateam la o masa din spate si dominam aerul din jurul meu. aveam nevoie sa stau un pic departe de multime si sa mananc ceva, pentru ca au trecut prea multe ore de cand am apucat sa pun gura pe mancare. dupa ce mi-am terminat cina, m-am dus pana la baie. cand m-am intors, o femeie era la masa mea. gandul meu imediat a mers la faptul ca e vreun reporter care nu poate sa ma lase sa-mi vad de viata. m-am asezat la masa precaut si am asteptat sa-si ridice ochii de la meniul care inca ramasese pe masa. peste cateva secunde niste ochi inocenti m-au privit si am lasat cateva clipe sa-mi alunece controlul printre degete.


eram atat de obosita si nu voiam decat sa mananc ceva si sa ma duc acasa sa-mi iau in brate perna si sa ma las prada somnului care ma cauta de cateva zile. m-am asezat la o masa si studiam meniul cand am simtit o prezenta langa mine. am ridicat ochii si am vazut un barbat superb pe scaunul din fata mea. nu poti afirma des ca un barbat este frumos, dar el ... e cu totul o alta poveste. m-am uitat nedumerita la el asteptand sa zica ceva. dar nu a facut decat sa se uite la mine. ma simteam sub lupa. simteam ca aerul din jurul meu a fost inghitit cu totul de personalitatea lui si eu am ramas intr-un mare vid. avea o atutide plina de ceva ... necunoscut mie. cred ca control. de aia nici nu a zis nimic. ii place sa stea in umbra si sa controleze tot. fie ca el. dupa ce l-am intrebat de ce s-a asezat la masa mea am observat cum ochii lui capata o alta expresie. de confuzie, de ... satisfactie oare? si-mi zice ca e masa lui. as fi vrut in momentul ala sa intru in pamant. imi cer scuze grabita si plec. ii simt privirea cum ma arde in ceafa. dar nu ma intorc. m-am dus direct acasa. fara sa mananc. si din nou ... fara sa dorm. ochii aia negri apareau de fiecare data cand inchideam ochii. si scutul ala al lui sub care se ascundea. un scut format din control si aroganta. poate ascundea durere ... nu stiam de ce presupun toate astea si de ce imi pun mii de intrebari la ora 3 noaptea in loc sa dorm.


nu am putut dormi in noaptea aia. m-am dus la al doilea la concert si am facut totul mecanic. cand m-am asezat in pat, ma urmareau ochii aia verzi. plini de rusine. de parca as fi fost suparat ca se asezase la masa mea. nu stie ca, din contra, eram fericit de acest fapt. nu inteleg de ce. nu imi explic. tot ce stiu e ca simteam ceva legat de ea. nu stiu ce am vazut in privirea ei de ma facea sa o caut. e absurd. sunt mii de oameni in orasul asta. si cu toate astea ... de fiecare data cand ma uitam pe strada speram sa o vad. si daca o vedeam, ce? asta ma tot intrebam de cateva zile, saptamani deja. si bineinteles, cum se intampla in mod obisnuit, soarta asta care ma face pe zi ce trece sa cred ca exista, mi-a scos-o din nou in cale in cel mai nepotrivit moment. aveam in cap o melodie noua. si stateam intr-un bar cu o foaie in fata scriind continuu si cu castile in urechi ca sa estompez suntele din jurul meu. cantam in surdina melodia asta noua cu ochii inchisi cand am simtit o prezenta langa mine. am deschis ochii si am intalnit un zambet cald. "se pare ca nu numai eu ma fac de rusine in public." au fost cuvintele care mi-au incalzit urechile din momentul in care mi-am indepartat castile de pe urechi.

au trecut din momentul ala luni de zile. dar luna de noiembrie e de neuitat. a fost prima luna din viata mea in care am facut efortul de a lasa o persoana sa vada inauntrul meu. am lasat-o sa vada nevoia mea de control. i-am aratat de unde vine, si culmea, a inteles. a fost prima persoana care m-a acceptat asa cum sunt. ba mai mult ...


au trecut luni de zile. dar nu pot sa uit luna aia de noiembrie. nu pot sa uit ziua in care el mi-a aratat cum e de fapt. ziua in care a pretins controlul relatiei noastre si i l-am dat. ziua in care am inteles ce voia mama mea sa zica acum multi ani. am inteles pretul pe care trebuie sa-l platesti. am inteles ca viata poate fi teribil de grea. cand el mi-a destanuit trecutul lui, am inteles de ce prezenta acestui control crea o siguranta fantastica pentru el. am inteles ca de fapt nu-mi lega incheieturile in momentele pasionale pentru a face ce vrea din mine, ci pentru a avea certitudine in increderea mea in el. pentru a se asigura ca nu-i intorc spatele cand devine mai greu. si am inteles cat de mult aveam nevoia sa preia acel control si sa ma indrume. el avea cotrolul, dar eu aveam puterea absoluta. si asta crea un echilibru. echilibru care ne-a ridicat pe amadoi. care ne face mereu sa cautam atingerea celuilalt in momentele dificile. echilibru care ne-a indrumat unul spre celalalt in atatea momente in care viata ne separa. nu stiu cum functioneaza universul si ce cai misterioase ne-au facut sa ne intalnim, dar cert e ca el a vazut in mine ceva ce nu credeam ca exista. foarte putina lume intelege cum sta treaba cu controlul. cine il are, cine trebuie sa il aiba si cui ii e mai bine fara el. experienta are un rol foarte important. si doar un caracter puternic stie cand si cum sa preia fraiele. ma lasa sa-l cert, sa tip, sa-i impun limite si situatii. il las sa ma certe, sa ma invete si sa-mi impuna. e un schimb pe care lumea de obicei nu-l intelege. stiu de ce uraste multimea desi e cunoscut. stiu de ce a fost un atuu puternic faptul ca eu habar nu aveam cine e si ca l-am luat peste picior de atatea ori de cand ne-am cunoscut.


a trecut un an. un in care viata mea nu a fost grea. adica a fost grea, dar faptul ca ea a indulcit amareala din ea, a facut totul tolerabil. chiar ravnit. am inteles dupa prima luna ca corpul meu tanjeste dupa al ei. si dupa alte cateva zile, am inteles ca inima mea e deja in mainile ei. cand i-am zis ca o iubesc prima oara, a fost momentul in care mi-a aratat increderea absoluta. cel mai de pret cadou pe care l-am primit vreodata. si acum, dupa un an de zile, sunt in fata casei ei, cu palmele transpirate, cu respiratia accelerata si cu un inel care simt ca imi face gaura in buzunarul de la blugi. stiam ca atunci cand voi ajunge sa pun intrebarea, trebuie sa fie intr-un mediu intim, pentru ca si ea, ca si mine, are o problema cu multimile. repet in cap discursul, pentru a mia oara, si indraznesc sa sun la usa. peste cateva secunde imi raspunde, exact cum ma asteptam sa o faca, faca niciun articol de imbracaminte. corpul meu intra intr-un ritm accelerat. dupa an, reactiile mele fata de ea, sunt exact la fel. am uitat si inel si absolut tot. nu exista nimic in afara de noi. ma duc spre ea atat de aproape incat o ating de la coapse pana piept si in timp ca-mi deschei camasa ii soptesc direct in ureche autoritar, dar blad "mainile la spate"


suntem intinsi pe covor in living, pentru ca nu am apucat sa trecem de camera asta dupa ce m-a vazut cand am deschis usa. respiram greu pentru ca ... rosesc doar cand ma gandesc ce am facut. mi-a spus mai de mult ca il amuza contrastul asta dintre roseala mea involuntara si autoritatea pe care o eman deseori. stau cu ochii inchisi si cu capul pe pietul lui cand il simt ca se misca. ma saruta pe frunte indemnandu-ma sa deschid ochii si sa ma uit la el. deschid ochii si vad atatea emotii cum rar vad la el. apoi ridica pumnul si-l deschide si vad ... ceva ce aproape ca nu indrazneam sa-mi doresc. simt cum lacrimi imi ineaca ochii si zic cu vocea sugrumata "da". nu conteaza ca nu a intrebat. nici nu trebuie. vreau!



controlul este o nevoie pe care putini o inteleg. de care parte te afli?

salvation

imi amintesc ca acum cativa ani aveam sentimente contradictorii in privinta salvarii. credeam ca fiecare om are nevoie de salvare. si pe de alta parte credeam ca nu am de fapt de la ce sa fiu salvat. anii aveau sa-mi arate cum sta treaba cu adevarat.

eram pe o banca in parc si-mi asteptam un prieten, cand langa mine s-a asezat o femeie. prima oara nu am vazut-o, pentru ca eram atent la telefonul ce continea programul meu pentru urmatoarele zile. eram suparat pentru ca aveam multe contracte de dus la bun sfarsit si prea putin timp. cand s-a asezat pe banca, am simtit-o. i-am simtit prezenta mai ceva ca unui semn de exclamare. nu am inteles de ce. auzisem mereu de porcarii gen conexiuni sau suflete pereche sau ... kindred spirits. aroganta mea de pe atunci imi crea goluri destul de mari in judecata. stiam ca aroganta si ignoranta ma vor ingenunchia intr-un punct al vietii. mi-a si zis-o cineva. desi nu ar fi trebuit sa o faca, ma cunosc destul de bine incat sa stiu ca e adevarat. sentimentul pe care l-am avut cand i-am simtit prezenta ... nu poate fi descris. am simtit ... o caldura. am simtit ... ca sinapsele mele fac scantei. e stupid, stiu. cand gandesc aceste ganduri, mi se pare ca nu sunt eu asta care le zice. dar sunt sentimente, ca acesta, care te fac sa fii sigur ca acea persoana de la care a pornit totul, iti poate schimba viata. e absurd sa te gandesti ca la cateva secunde dupa ce ai cunoscut o persoana, inainte macar de a vorbi, stii ca iti va schimba viata. la altii poate ai simtit ca au potential, dar la persoana aceea, stii. mi-am ridicat incet privirea, si ochii mei au intalnit acei ochi cu care din acel moment am vrut sa ma trezesc in fiecare dimineata. ochii aia pe care stiam ca nu vreau sa-i vad varsand nici macar o lacrima. ochii aia ... ciudat colorati. iar in clipa in care a deschis gura, placere si confuzie mi-au inecat gandurile. "spune-mi ca vrei sa fii salvat." mi-a luat cateva secunde bune sa pot procesa ce mi-a zis. si nu am inteles. ma gandeam cu disperare ca poate de fapt nu e decat un alt martor al lui iehova, care-mi sare cu sete in beregata vrand sa ma traga de partea cealalta. "oh doamne. acum am realizat ce am zis. probabil crezi ca sunt vreun martor de-al lui iehova sau ceva. te-am vazut atat de atent la telefonul ala incat ma gandeam ca ai nevoie sa fii salvat. distras. de la probleme care-ti rideaza fata. ah. e aiurea. esti doar un strain si eu cand am emotii vorbesc mult. o sa tac acum. iarta-ma." primele propozitii le-a zis razand. in timp ce la urmatoarele expresia fetei i s-a schimbat de la veselie si joaca la rusine. cand a terminat de vorbit s-a ridicat brusc. dar normal ca nu puteam lasa ingerul sa scape. doamne. am ajuns sa vorbesc ca un copil indragostit. inger. dar ea asta a fost pentru mine. asa ca i-am infasurat incheietura mainii cu degetele mele. cand am facut asta, ochii ei au tasnit spre ai mei. am simtit acelasi lucru ca si ea. am simtit cum mi se dilata pupilele. am simtit ... o legatura. am simtit ... un viitor. am simtit ... necunoscut. dar cel mai mult, am simtit ... siguranta. nu credeam ca un barbat se poate simti in siguranta in mainile unei femei. credeam ca e invers. dar m-a luat prin surprindere. totul la ea m-a surprins. cum a adus lumina in viata mea dominata de intuneric, desi habar nu avea. cum mi-a mangaiat cu blandete sufletul. cum mi-a oferit salvarea dupa care tanjem, inainte macar de a stii chiar eu ca asta e ceea ce imi doresc : salvare.

acum, dupa ani de zile, dupa ce i-am pus grabit verigheta mea pe deget si numele meu de familie in acte, stiu ca acel contact a fost cea mai buna decizie din viata mea. acum stiu ca toti avem nevoie de salvare. dar nu poate veni decat sub rare forme. si de la persoane pe care le intalnesti o data in viata. ea a avut capacitatea aia, de a stii ce simt, dinainte ca eu sa formulez in cuvinte. si a stiut mereu ce sa zica, ca sa faca bine tot. daca ai noroc, in viata asta vei gasi o persoana care te poate salva. o sa dureze si o sa fie greu. dar o sa te poata salva de cel mai mare dusman al tau : tu insuti. daca nu esti asa norocos ca mine, exista mereu o viata viitoare.

demoni

ma uit la ea si o admir dormind. parul ala peste tot ... nu vreau sa gandesc cat mi-ar lipsi daca nu as mai gasi cate un fir de al ei, ici si colo peste tot in apartamentul meu. ma uit si ma doare un pic sufletul cand ma gandesc cum era cand am cunoscut-o. a fost acum ani de zile, dar in unele momente simt ca a fost ieri. foarte rar, este suparata in somn. ma trezesc cand simt cum se foieste si o iau in brate pana se calmeaza. ea nu stie ca face asta in somn din cand in cand. si stiu de ce se intampla asta. e o femeie minunata, care nu a avut multe incercari in viata asta. cand ne-am cunoscut statea cu prietenii ei la masa. toti erau in bisericute si ea statea pe spate in scaunul ei si se uita la ei. nu avea telefonul in mana cum aveau unii si altii. asculta cu o ureche muzica si cu cealalta ce vorbesc cei din jurul ei. o urmaream deja de 10 minute si nu am auzit-o deloc vorbind. eram la doua mese distanta si aveam o vedere foarte buna spre ea. faceam comanda pentru a doua bere, cand am vazut cu coada ochiului ca se misca. ea. fata pe care am urmarit-o de ceva vreme. m-am uitat fascinat cum deschide gura si imediat am ramas uimit. ma asteptam la o voce subtire si feminina. poate usor urcata doua octave cum par sa vorbeasca mai toate femeile din ziua de azi. dar nu. avea o voce usor mai groasa, neatinsa de tigari si alcool. era pura. am fost atras ca de o sirena. nici pana in ziua de azi nu imi pot explica de ce.

era o femeie extraordinara. care tinea multe in ea. si intr-o zi am aflat de ce era asa de matura, desi aparent nu a trecut prin probleme foarte mari. era o persoana foarte empatica. avea un iad personal, cum avem toti, pe care il purta mereu cu ea. diferenta era ca acel iad era plin cu demonii altora. persoane care i-au fost dragi. persoane pe care a avut impresia, intr-un anumit moment, ca le iubeste. persoane pe care inca le iubeste. avea demoni in privinta parintilor care isi neglijeaza copii. parintii care nu fac parte din viata copiilor lor. avea demoni in privinta adulterului. al femeilor care au calcat cu bocancii pe inima unor barbati sufletisti si buni, fapt care i-a transformat si i-a racit. avea demoni in privinta dependentei. droguri. alcool. demoni pe care nu i-a dat afara din iadul ala al ei in timp. pe care i-a tinut acolo, si acumula cu fiecare persoana care intra in viata ei, altii. aparent nu o afecta. pentru ca nu le ceda. doamne, ce femeie puternica mi-ai scos in cale. erau mereu in fundal, viata ei fiind mereu pe prim plan.

pana cand m-a cunoscut pe mine ... demonii mei erau asa de mari, incat i-au dat afara pe toti ceilalti. pe de-o parte, se numeste egoism. sa vad in ea doar demonii mei, si ce mai ramasesera din ai ei proprii, care erau foarte putini. era o persoana pe care o afectau enorm de putine lucruri. nu am vrut sa o incarc cu probleme mele. sa o las sa o vada tot ce e urat in viata mea. nu stiu nici acum cum a reusit sa o faca. dar simtul ala matern, empatia si iubirea din ea ... mi-au luat demonii si i-au sfaramat. in prima noapte cu ea, m-a trezit un cosmar groaznic care se repeta frecvent. stiam starea aia. stiam intunecimea care imi ineca sufletul si transpiratia care imi ineca trupul. ce nu stiam era ... ce poate face ea cu o singura imbratisare. nu a zis nimic. nu a trebuit. mainile ei mici abia ma cuprindeau. si totusi au fost balsam pentru sufletul meu.

a trecut mult timp de cand nu i-am mai vazut demonii in privire. au trecut ani de cand ochii ei cand imi intorc privirea imi arata doar dragoste. imi refleta dragostea din proprii-mi ochi. au trecut ani in care atingerea ei a provocat niste reactii puternice. a reusit sa-mi calmeze cei mai puterici nervi, situatie in care toata lumea evita pana si sa se uite la mine. dar ea venit si mi-a pus mana pe piept, s-a uitat in ochii mei si m-a sarutat. atat a luat. si asupra mea s-a napustit o reactia mult mai puternica decat furia : dorinta.

nu am putut rezista. am multumit inca o data ingerului meu care mi-a scos-o in cale, m-am dezbracat inapoi, m-am asezat in pat si am strans-o la piept ca si cum viata mea ar depinde de asta. am zambit cand am gandit de asta. pentru ca ... viata mea chiar depinde de asta. iadul ei, iadul meu, demonii mei, ai ei, ai tuturor pe care ii tinea cazati ... in anii astia s-au transformat toate,ironic, in raiul nostru.