soulless sau ... soulful?

Cand erai mic ai ascultat curios cum ti se explica pe ici colo ce e sufletul. Stiai ca e ceva constient cumva, dar totusi imaterial. Dupa ce ai mai crescut, ai realizat ca desi sufletul este imaterial, il poti stabili cantitativ. Si mai mult de atat, odata la ceva vreme, il poti atinge pe al altora, si altii ti-l pot atinge pe al tau. Intrebarea mea este: dupa atatea intamplari si circumstante si persoane, cat suflet ai?

Sa ma explic. Hai sa zicem ca si eu si tu ne nastem cu aceeasi cantitate, da? 500 de grame de suflet. Bun. In anii formali, mici bucatele ne sunt date si luate de familie. Pentru ca la fiecare craciun cand iti deschideai cadourile, iti crestea inima in tine, nu? Si de fiecare data cand noul iubit al mamei tale recurgea la violenta, se stingea un pic din tine, nu? Eu am dus-o bine. Parinti iubitori care m-au crescut ok, deci sa zicem ca am intrat in adolescenta tot cu 500 de grame.

Ei ... aici incepe baiul. Iti amintesti primul crush? Prima fata care ti-a taiat respiratia? Ai vorbit cu ea? A fost ceva intre voi? Cand vine vorba de dragoste, sufletul se da pe tava, asezonat cu mici chestii: gesturi, cadouri, priviri ... Cand esti tanar nu stii cat sa dai. Asa ca dai undeva spre mai mult de jumatate. Dai din siguranta. Dai din nestire. Pentru ca e prima oara si nu stii cum si cand sa te opresti. Imi amintesc primul timp care mi-a inmuiat genunchii. La propriu. Si cu un ochi vanat (accidental), tot era cel mai cel pentru mine. Nu s-a uitat la mine, si totusi i-am dat particele din mine fara ca macar sa stie. Pentru ca vezi tu ... asta e greseala noastra primara. Nu suntem atenti cui dam. Da. Toti au nevoie sa primeasca particele de suflet. Dar nu tuturor li se potrivesc ale tale. Dar tu, totusi, le rupi din tine si le intinzi.

Mai tii minte cand ti-au fost taiate picioarele de durere? Cand plangeai si credeai ca urmatoarea respiratie o sa fie ultima pentru ca ai dat aproape tot si ai fost respins? Tii minte privirea ei cand te-a calcat in picioare? Tii minte tonul vocii ei cand a spus ca ar fi cazul sa nu mai fie? Tii minte cand ai privit gaura aia care a ramas in tine si te gandeai oare ce face ea cu atata suflet? Pentru ca eu tin minte cand am doborat pe cineva in genunchii si i-am sfaramat lumea ireversibil. Si mai tin minte si cum s-au rupt bucati din mine si au luat-o efectiv la fuga, dezamagite de comportamentul si decizia mea. Tin minte cum si eu am privit inautru si am vazut un gol care m-a speriat. Sufletul lui nu a ramas la mine si nici el meu la el. Ce risipa ...

Mai stii unde a trecut tot timpul ala de atunci pana acum? Si cate relatii s-au perindat de atunci pe langa tine? Iti amintesti de zilele lenese petrecute sub patura inconjurati de mii de rasete? Sau iesirile cu prietenii tai si/sau ai ei imbibate in alcool? Ai dat bucatele ici si colo. Prieteni, colegi, iubite, profesori ... oameni. Tuturor le-ai dar voit sau nu o parte din tine. Nu te-ai gandit daca au sau nu nevoie, a fost un act total involuntar. Si acum privesti si vezi gol. Privesti si te sperii ca s-a dus. Mi-a fost dat sa cunosc multe feluri de oameni. Am cunoscut oameni fara suflet a caror privire era goala. Stii cum e sa vezi o carcasa de carne umblatoare si vorbitoare din partea careia sa nu simti pic de sentiment? Eu stiu. Am vazut. Si nu ii poti uita pe cei soulless.. Mi-a fost dat sa cunosc oameni care au dat suflet dati la rand persoanelor nepotrivite, si totusi nu au ramas fara. S-au regerat. Au inviat partea aia din ei mai ceva ca o pasare phoenix. Aceia sunt oamenii aia plini de suflet, the soulful. Prietena mea cea mai buna e unul din acesti oameni. Am vazut-o ridicandu-se, nu doar o data. Si nu e o luptatoare. E o razboinica. E un miracol cu picioare. Si nu isi da seama. Si ca ea, sunt cei din categoria care a mai ramas. Cei care au suflet cat sa traiasca. Cei de aici au zile in care se uita in oglinda si nu simt ca li se intoarce privirea. Si declara sus si tare ca ei nu au suflet, ca ei nu au cum sa simta. Se sperie. Nu se recunosc si nu stiu cum sa recupereze bucatile pierdute. Ei bine, nu le recuperezi. Si nici nu iti creezi altele, Nu faci parte din penultima categorie, asa ca nu stii cum sa construiesti. Trebuie doar sa inveti sa-ti dai voie. Sa te lasi sa simti si sa primesti. E greu sa te lasi sa primesti, cand crezi ca nu mai poti darui. Dar uita-te atent la tine. Vezi sclipirea aia pe care o ai in privire? 50 de grame de suflet. E de ajuns momentan. Absoarbe mai mult in ritmul tau, dar nu te mai plange ca nu ai.


La sfarsitul zilei, cand te intinzi in pat si inspiri adanc gandindu-te la ziua care a trecut, la persoanele cu care ai luat contact, la cele pe care le-ai evitat voit si la cele care-ti sunt indiferente, la anumit gest, o anumita reactie ... cand analizezi ziua de azi si apoi te uiti in tine, ce vezi? Cate grame ai?

self destruction

Te plimbi cateodata pe strada si te uiti la lumea din jur. Iti place sa faci asta. Iti place sa vezi emotii pure si neascunse, emotii exprimate prin cele mai insesizabile gesturi. Iti place sa stai in autobuz, unde e aglomerat si sa respiri printre toate sentimentele alea. Si stii de ce? Pentru ca ai impresia ca in tine nu mai exista, sau ca nu se mai pot forma. Iti place sa respiri aerul ala, pentru ca in capul tau, cumva e interzis. E interzis sa simti, sa crezi si sa speri. E interzis sa te deschizi, pentru ca ... cineva poate intelege.

Trec pe langa tine si zambesc. Am cunoscut destui oameni care gandesc asa, ca pot sa te citesc dupa 2 minute. Ma asez unde e ceva mai putina lume si te studiez in liniste. Citesc pe fata ta ca iti place sa stai singur pentru ca ti-ai pierdut de mult increderea in autenticitatea oamenilor. Ai crede ca nu se vede, nu? Sunt persoane totusi de care nu te poti ascunde. Daca ai stii cum sa-ti infrunti temerile, daca te-ai lasa dus de val din cand in cand si ai vorbi cu persoana aia cu care iti place sa vorbesti. Sau daca ai merge in vizita la parintii tai unde dai piept in piept cu emotii puternice, de o viata intreaga. Daca ai vorbi cu un necunoscut in miez de noapte de cele mai intunecate colturi ale sufletului tau. Daca ai face asta ai vedea ca lumea din jurul tau e plina de posibilitati. Ai vedea ca dragostea exista unde te astepti mai putin, si e o dragoste sincera si profunda pentru tine. Ai vedea ca exista intelegere si incredere, chiar daca sufletul tau e negru. E negru de la umbra. Pentru ca te incapatanezi sa lasi lumina sa ajunga la el. Esti de-o incapanatare stupida cateodata si esti atat de in capul tau incat viata pe care ai putea-o avea trece pe langa tine. Se furiseaza, Prinde-o si traieste-o.

Dar cobor doua statii mai tarziu fara sa ma las prinsa ca ma uitam la tine. Nu are rost sa te las sa vezi ca citesc prin tine pentru ca esti doar un strain care trece prin fata mea. Ma uit in sus si zambesc. Pentru ca am vazut multi ca tine. I-am ascultat cum li se pare ca sunt negri si stricati in interior. I-am auzit cum se lupta cu bestia captiva din ei. I-am ascultat fiind dramatici. Si apoi i-am vazut inflorind cand au dat de apa care trebuie. I-am vazut adusi la viata.

Astea sunt doar niste ganduri in capul unui om care vede prea mult cateodata si prea putin altadata. Dau muzica din casti mai tare sa nu mai bag in seama nimic. Cerul e albastru si copacii sunt verzi. Si o voce-mi canta in urechi "there's no place I'd rather be".

Prieteni apropiati m-au indemnat mereu sa cred in semne. I-am ignorat voalat pana m-am lovit de ele. Doua saptamani mai tarziu, luand acelasi autobuz in fiecare zi si nemaincercand sa fiu atenta la lumea din jurul meu, in timp ce castile cantau pentru mine "fix you", strainul ala s-a asezat langa mine, uitandu-se ca si cum m-ar fi rugat sa-mi dau castile jos. Asa am si facut. Mi-a spus ca a simtit ca e momentul sa vorbeasca cu mine. Ceea ce nu am realizat decat luni mai tarziu, a fost ca da, ala era momentul in care trebuia sa vorbim. Si ca, desi el era exact cum mi-am imaginat in ziua aia ca e, a ajuns sa ma salveze de mine.

"At the end of a day like this, a day when so many prayers are answered, and so many aren’t… We take our miracles where we find them. We reach across the gap, and sometimes, against all odds… against all logic, we touch."

raw pain

she was just really comfortable. that comfortable that she let her guard down all the way, and you never want to do that. never.


statea in pat si lacrimile i se prelingeau pe obraz. nici nu mai suspina. pana acum a facut-o. ramasese aproape fara aer la un moment dat. nu stia de ce cateodata durerea unei despartiri semana cu durerea vestii mortii cuiva. da. categoric durerea unei despartiri dureaza zile, pe cand cealalalta dureaza infinit. chiar daca nu realizezi, durerea mortii cuiva e mereu acolo, in suflet si isi mai manifesta prezenta cateodata prin "ah ce dor imi e". dar e vorba de prima durere. nu se astepta ca la vazul acelor cuvinte aerul sa-i paraseasca cu un "uush" pieptul si sa nu vrea sa se intoarca. nu se astepta sa reactioneze. si mai ales, nu se astepta sa reactioneze frumos. dar a tras aer in piept si a lasat lacrimile si cuvintele sa-i cada. le-a lasat sa se imprastie si sa faca ce stiu ele mai bine. cu fiecare cuvant pe care il scria simtea cum durerea se ascute. cum se infinge si se rasuceste inauntrul ei. mai ales din cauza sinesteziei aleia idioate, simtea intepaturi in zona pieptului. era asa de incordata si trista incat simtea ca nu are aer. ca nu poate sa-l prinda si sa si-l arunce in plamani. simtea ca se sufoca. ca se scufunda. si durerea aia ascutita pornea din inima si i se batea de coaste si facea ravagii pana cand se putea materializa in cuvinte. dar nu. nu mai voia cuvinte, cand si-a dat seama ca cuvintele au adus-o aici de la inceput.


i-a venit in gand galopand fiecare gest frumos pe care l-a facut fata de ea. fiecare "you're amazing". fiecare "multumesc ca existi". fiecare "sunt asa de bucuros ca mi-am ascultat instinctul". fiecare "I'm falling in love with you". fiecare bullshit pe care i l-a servit in zilele alea. fiecare privire care o facea sa se simta ca este singura din lume si ca ea e cheia fericirii lui. fiecare zambet. (zambetul ala o sa-i lipseasca, chiar daca era doar o iluzie.) fiecare film vazut impreuna. fiecare "facem cum vrei tu". fiecare episod de serial vazut impreuna. fiecare melodie aratata. fiecare "te invat vreodata ceva rau?" spus lui, de ea. fiecare sentiment de apartenenta, care se ivea la gesturi mici si confortabile. fiecare clipa de confort alaturi de el. toate astea galopau in mintea ei la nivel de milisecunde si se bateau si explodau. fiecare "I'm falling in love with you". nu au fost multe, dar fiecare.


inchide ochii sa-i scurga de lacrimile care se agita in continuare sa iasa si sa-i umbreasca vederea. acum lasa de-o parte gandurile bune si le face loc indoielilor. fiecare indoiala ca se misca prea repede. fiecare indoiala ca simte prea multe, dupa doar putin peste o saptamana. fiecare indoiala ca se poate iubi asa usor. fiecare indoiala ca se gasesc oameni perfecti in lumea asta. fiecare indoiala ca o sa o lase. fiecare indoiala ca o sa o indeparteze. fiecare indoiala ca cumva va ajunge sa strice tot, pentru ca asa i se intampla de fel.


reuseste cateva ore sa se plimbe pe malul apei si sa isi revina. reuseste sa respire. reuseste sa gandeasca ca durerea ei nu e asa mare in comparatie cu a altora, si ca pamantul se va roti perpetuu chiar daca ea nu se urneste din loc. dar reusita cea mai mare a ei din seara aia, a fost ca a putut sa vada. odata ce lacrimile i s-au uscat pe obraji, a putut sa vada ca de fapt totul a fost o iluzie. isi da seama ca fiecare vorba si gest auzite, au fost doar niste sperante materializate de un bun manipulator. a vazut ca s-a deschis prea tare fata de cineva pe care nu il stia suficient, si a vazut cum el a gasit oportunitatea de a profita de asta. nu il acuza pentru asta. pentru ca nu a fost greseala lui, ci a ei. a fost slaba. i-a dat sansa pe tava, si prost sa fii sa nu o iei. a zis inconstient "te rog, raneste-ma" si el s-a supus.


cand a reusit sa vada, lacrimile au inceput sa-i curga iar. si indoielile au inceput sa apara. dar nu aceleasi. total altele. s-a indoit de ea. "sunt naiva?" "sunt proasta?" "sunt o victima?" "sunt o curva?" nu poti sa te daruiesti cuiva asa de total, fara sa il cunosti, si sa nu ajungi sa gandesti asa. a lasat gandurile de-o parte si a cautat confort unde a stiut ca sigur il gaseste si ca e genuine. a sunat-o pe mama. care dupa ce i-a spus ca a avertizat-o in repetate randuri sa nu "se arunce", i-a spus ca e acolo si ca o asteapta acasa. s-a simtit din nou invaluita intr-o bula de iubire. dar de data asta era reala. asa reala ca se putea arunca pe spate cu ochii inchisi in ea. stii, cum fac aia exercitiile alea de incredere, cand se lasa pe spate si ii prinde partenerul. si a zambit. "nu sunt curva. sunt cum aleg sa ma vad."


oricat de confortabil te-ai simti, alege prima oara sa crezi ca totul e o iluzie. alege sa fii sceptic si sa pui sub umbra indoielii lucrurile care par a fi prea frumoase sa fie adevarate, pentru ca de obice nu sunt. si dupa ...

call up mama when all else fails.

ah. that time again.

nu e necesar sa iti spun sa te uiti pe geam. nu. tu stii deja. simti. cu toate simturile. vazul iti este stimulat de toate beculetele si decoratiunile agatate peste tot. mirosul iti este asaltat de aerul de iarna, si mai apoi de toate dulciurile ce se vand la tarabele din centru. pipaitul iti este dat peste cap de frigul de afara. manusi? cizme? caciula? nu conteaza. tot il simti. auzul iti este satisfacut de colinde si alte sunete festive. si in sfarsit gustul. am lasat ce e mai bun la sfarsit, caci asta imi este obiceiul inca de mica. stii foarte bine ca atunci cand zic Craciun, zic ciocolata (lichida, solida, nici nu conteaza), turta dulce si alte bunatati care iti fac "sa ploua in gura" cel putin la fel de tare ca primele.


acum ca ti-ai amintit ce luna e, da-mi voie sa iti amintesc alte lucruri esentiale. toata lumea din jur a inceput sa spuna cat de bine e sa fii bun. cat de bine te simti daca daruiesti. cum ar trebui sa apreciezi lucrurile marunte. da. ok. sunt total de acord cu fiecare lucru in parte. si nu as vrea sa reiau ce se zice cel mai des de Valentine's Day, dar totusi ... de ce nu faci lucrurile alea in fiecare zi?? o fi asa de greu sa te uiti langa tine si sa zambesti ca persoana aia e inca langa tine, si ca nu ai visat-o? sau ar fi asa de greu sa surprinzi pe cineva prin gesturi mici? sun-o pe mama ta si spune-i ca o iubesti. ai idee cat de mult ar incanta-o? sigur mai mult decat o alta esarfa de craciun. sau lumanare parfumata sau mai stiu eu incotro te indreapta alegerile. sau da-i o ciocolata unui prieten. si bucura-te cand ii vezi fata cum se lumineaza.


dar stii ce? nu. hai sa lasam tertipurile. hai sa lasam "fii bun tot anul" si restul. hai sa inchidem ochii si sa simtim. ... nu ma minti. stiu ca nu i-ai inchis. inchide-i 5 minute. ok? poti sa te lipsesti de la nebunia cotidiana care-ti mentine viata pe linia de plutire 5 minute. haaai. stiu ca vreeeei. inchide ochii si trage adanc aer in piept. la ce te gandesti? care e primul gand care iti strabate cortexul cu pasi grabiti? care? pentru ca oricare ar fi ... ala e cel mai pur.

o sa fiu corecta si o sa-ti spun la ce ma gandesc eu. cand inchid ochii si ma incapatanez sa iau in piept tot aerul din camera, brusc se transforma tot. sunt acasa. ma uit in jur si vad un brad. vad decoratiuni de craciun ( don't judge me. e sarbatoarea mea preferata ) peste tot. vad beculete la marginea ferestrelor si in curte prin copaci. mh. curte? acum vad ca nu sunt in apartamentul alor mei si zambesc. o casa frumoasa. lemn si sticla. si imi provoaca un sentiment de apartenenta cum nu am mai intalnit. ma intorc la brad si trec de el. deodata un zambet mi se formeaza pe buze, care simt efectiv cum imi lumineaza fata. pentru ca dincolo de geamul ce desparte livingul, unde sunt eu, de bucatarie, esti tu. gatesti? eroule! si imi dau seama ca de aici provine sentimentul de apartenenta. de aici. din sufletul ala care face cat mii de cuvinte insiruite in spatiu real si virtual la un loc. de fiecare data cand inchid ochii te vad pe tine.

tu ce vezi? fix primul gand? ce te face sa tresari? te gandesti la mine?


orice ar spune masa de oameni de dincolo de zidurile tale, orice fraza uzata ti-ar trece razant pe langa urechi, de sarbatori ideea de baza e sa faci ce simti.


do whatever the fuck makes you happy!

life altering.

Hai sa zicem ca intr-o zi pleci. Pleci. Si lasi totul in urma. Lasi familie, prieteni si potential iubit. Sa zicem ca pleci numai pentru cateva luni si ai deja planul in cap pentru ce anume faci cand te intorci. Dar ce faci cand ajungi departe si constati, socat, ca apartii locului acela? Cum iti justifici sentimentul de apartinere la un loc atat de departe de casa ta? De familia ta. De prietenii tai. Cum?


Sunt la mii de km de casa. Stau in patul care a devenit al meu si inchid ochii. Nu conteaza ora la care ma trezesc pentru ca maine sunt pe tura de dupa masa. Ma gandesc la ai mei. Nu pot sa le zic de fiecare data cand vorbesc cu ei ca nu imi e dor. Asa ca aplic bine cunoscutele si mult trebuitele "white lies". Au nevoie sa stie ca imi lipsesc, desi adevarul nu e chiar asa. Adevarul e ca simt ca aici e locul meu si nu ma mai simt legata de casa. Chiar daca nu cunosteam pe nimeni cand am ajuns aici, m-am simtit acasa. Intre timp am cunoscut lume si mi-am facut prieteni. Prieteni care nu ii inlocuiesc pe cei de acasa, dar care ma fac sa simt si mai putin lipsa lor. Ma gandesc la mama care e mereu vesela cand ma aude si ma gandesc la tata care aproape plange ca nu sunt acasa. Ma gandesc la fratele meu care stie, oriunde as fi pe glob, ca tin la el ca la ochii din cap si mereu ii voi fi alaturi. Apoi gandurile mele pleaca. Si ma gandesc la tipul cu care vorbeam si i-am promis ca ne vedem cand ma intorc. Ce departe de mine e gandul ala. Ma gandesc ca acum e doar "somebody that I used to know" si cam atat. Ma gandesc la tipul pe care l-am cunoscut aici si care m-a refuzat tocmai din teama ca plec. Ma gandesc la cum ar evolua lucrurile intre noi daca nu am fi limitati de bariera asta temporala. Ma gandesc cum ar fi sa ma trezesc langa el dimineata, in orasul ala un pic mai mare ca asta de ne place amandurora. Ma gandesc cum ar fi sa avem date-uri romantice seara pe intuneric. Ma gandesc cum am juca golf impreuna si m-as opri sa-i admir pasiunea cu care o face. Ma gandesc cum ar fi sa stam intinsi in pat si sa-l ascult cum imi povesteste despre viata lui. Ma gandesc cum ar fi sa avem ceva serios, sa evoluam impreuna. Cum ar fi sa locuim impreuna. Cum ar fi sa dansam impreuna. Cum ar fi sa avem grupul nostru de prieteni si sa iesim impreuna. Dar stai. Plec ...


Apoi ma gandesc cum ar fi sa ... stau. Cum ar fi sa stau? Cum ar fi sa ma las prada locului astuia care simt ca ma cheama? Cum ar fi sa iau decizia vietii mele si sa-mi mut viata in alta emisfera a globului? Cum ar fi sa fac ce simt? Si sa trag sa imi indeplinesc o dorinta pe care o simt mai mare decat ratiunea. Da. Ar fi decizia vietii mele. Pe care nu trebuie sa o iau ca x e acasa si nu aici. Sau pentru ca y e aici si nu vreau sa stau departe. Nu. Decizia asta se face mai mare cu fiecare seara in care stau in pat, singura, cu ochii inchisi si ma gandesc cum mi-ar fi viata peste 5-10 ani. Simt ca o sa fiu aici. Ai simtit vreodata ca apartii unui loc? Sau esti mai superficial si nu tii cont de asta?


Acum ma gandesc la acelasi lucru. Acasa, la mii de km de locul in care simt ca imi e viata. Intreaga viata. Stau in alt pat de-al meu, cu ochii inchisi si ma gandesc. Ma gandesc ... ce mai caut aici??


Cateodata, o singura clipa, are puterea de a-ti schimba toata viata. Ai gasit clipa aia?

hero or villain?

Acum ceva ani de zile am vazut un serial, ceva sf, aparent fara prea mult substrat. Zic aparent, pentru ca pentru ochiul neantrenat, parea ceva simplu. Oameni cu superi puteri. Care da, lupta intre ei. Dar de fapt, povestea isi are radacina in acel proverb, conform caruia fiecare dintre noi are doi lupi in interiorul sau. Unul rau si unul bun. Si supravietuieste cel caruia ii dai de mancare. Serialul ilustra perfect ying-ul si yang-ul. Orice are parti bune si parti rele. Depinde doar de tine care razbate la lumina.


Sa fi avut vreo 17 ani cand a cunoscut-o. S-au vazut la scoala si s-au imprietenit aproape pe loc. S-au inteles din priviri. A fost foarte interesanta conexiunea aia creata in asa scurt timp. Au devenit cele mai bune prietene in descursul a numai cateva zile. S-au pliat una dupa cealalta si au inceput sa-si petreaca timpul liber in proportie de 80% impreuna. Stateau in aceeasi banca. Mergeau impreuna acasa. Isi faceau temele impreuna si copiau la lucrari impreuna. Mereu era un sprijin reciproc intre ele, neinteles de restul colegilor lor. Nu si-a dat seama cand a cunoscut-o ca totul e perfect. E prea perfect. Ca rasul ala mereu prezent pe buzele ei, ascunde secrete negre, murdare. Nu stie daca a fost naiva sau pur si simplu speranta ei in bunatatea oamenilor a dominat din clipa in care a cunoscut-o. Cert e ca o perioada nu si-au prea vorbit. Nu erau certate sau ceva, pur si simplu soarta le-a rupt si le-a dus in parti destul de diferite incat legatura dintre ele s-a slabit un pic.

In timpul asta a cunoscut un baiat. Un baiat aparent de treaba si dragut cu ea. S-a lasat orbita de bunatatea asta aparenta a lui, de zambete si promisiunile false, de mangaierile venite in momentele prielnice. De tot. Acum cand se gandeste, da vina pe carisma lui. Dar pe cine minte? A fost clar vina ei. Ca nu i-a simtit falsitatea atat de bine mascata. E un bun judecator de caractere si totusi hiba asta a lui, i-a scapat. Si-a dat seama cat de fals e el, cand a luat contact cu un prieten de-al lui care i-a spus fara sa vrea ceva ce dovedea cat si cum o mintea el. Nu i-a parut rau nicidecum pentru ca l-a cunoscut. Pentru ca tragand concluziile din aceasta intamplare, a putut sa isi ridice capul un pic mai sus. A putut sa se uite in jur si sa fie capabila sa trieze mai bine.

Evident, a ajuns la prietena ei. Cand a vazut-o de data asta, a privit mai adanc. Nu isi aminteste de ce. Poate din greseala, poate asa se obisnuise de cand l-a intalnit pe acel tip sau poate din orice alta cauza. Dar cand a privit ... stii cum e cand vezi un schelet care e imbracat in trandafiri si flori frumoase, dar dedesubt zace un simplu schelet aflat in putrefactie? Exact acelasi sentiment i l-a lasat. A vazut cat de acida si rea e de fapt. Si nu a inteles cum s-a lasat pacalita de fatarnicia ei de joasa speta. A primit-o cu caldura. I-a oferit prietenia ei, doar ca sa afle ca isi batea joc de aceasta prietenie vorbind-o pe la spate si ... ce mai fac fetele. A ramas surprinsa la inceput si s-a mustrat pe sine ca a  cazut prada acesteia. Dar dupa, a zambit. A privit-o si a realizat ca e de 10 mii de ori mai buna ca ea. Ca desi o vorbeste pe la spate, nu o poate atinge. Pentru ca atunci cand oamenii te cunosc cu adevarat nu pleaca urechea la toate cacaturile. Si cei care nu te cunosc si vor sa aiba sansa de a o face, nu asculta orice zvon.

Intamplarile astea doua, mai reprezentative, au intarit-o si format-o ca persoana. I-au deschis ochii si au facut-o mai atenta decat era. Dar si mai buna fata de persoanele sincere, care sunt cu adevarat prieteni si chiar merita. Asa a ajuns sa cunoasca o fata si un baiat minunati, care i-au ajuns prieteni foarte apropiati si in care chiar se putea sprijini. Pana la urma a realizat ca nu poate decat sa-i multumeasca asa-zisei prietene. Si sa se bucure in fiecare zi de prietenia celorlalti doi care o iubesc si o apreciaza cum e ea.

Fiecare are in el doi lupi: unul bun si unul rau. Tu ... pe care il hranesti? Does the hero or the villain inside you win the day? Or ... the life? Your life ...

Basm

Azi m-am hotarat sa-ti spun o poveste. Tie. Celui care esti departe sau poate aproape. Tie celui care esti de partea cealalta a ecranului meu si totusi ma privesti in suflet. Tie. Oricine ai fi tu. Povestea nu incepe cu a fost odata ca niciodata, dar este la fel de fantastica ca un basm. Pentru ca la un moment dat in viata asta universul cumva conspira si face ca un basm sa devina realitate. Acum daca realitatea aia se mentine permanent este doar alegerea ta. Si uneori ... nu numai a ta ...

Stii cum e cand totul e ... simplu? Chiar plictisitor? Nu te lasa inselat. Momentele alea, sunt momentele simple dinainte celor complicate, complexe. Sunt calmul dinaintea furtunii. Si furtuna a fost. L-am cunoscut intr-o seara simpla, in care dadeam scroll pe internet din plictiseala. Recunosc un suflet trist de la o posta. Am in sange asta. Empatia mea da pe afara uneori. Si cum nu pot lasa pe cineva sa sufere singur, pentru ca mi se pare nesimtire, am incercat sa fac ce-mi sta in puteri sa-i distrag atentia. Am reusit. Normal. Ar trebui sa fac asta ca si mod de a-mi castiga traiul. Si am vorbit. Ore. Pana undeva spre 2-3 dimineata. Nu-mi amintesc exact si e si prea putin important acest lucru. La inceput am vorbit despre fapta care i-a intristat sufletul si apoi am ajuns la ... orice. De la biciclete la filosofie. Caci atunci cand ai cu cine, timpul si subiectele se fumeaza mult prea repede. Dupa cateva ore de discutii, am inchis ochii si am oftat. Mi-am golit plamanii de aer si am strans ochii. Un gand mi-a strabatut cortexul si m-a zdruncinat un pic. "Asta e viitorul meu sot." L-am zis cu voce tare si m-a facut sa rad. Sunt nebuna. Chestiile astea nu se intampla pur si simplu. Nu stai plictisita intr-o seara si vorbesti cu cineva si iti gasesti un partener pe viata. Care naibii-s sansele? Slim to none.

Au trecut zilele. Nimic nu ne statea in cale. Decat distanta, dar pana la urma cui ii pasa? Pe cine intereseaza distanta cand aude efectiv tot ce si-a dorit sa auda de la cineva? Cand persoana aia bifeaza totul de pe  lista mentala de calitati punct cu punct? Poti sa astepti cateva luni, pentru ca ce inseamna cateva luni comparativ cu toata viata? Zambesc cand ma gandesc la zilele in care vorbeam la 12 noaptea de gauri negre si supernove. Zambesc cand imi amintesc fiecare plan in parte ... zbor cu parasuta ... urcat pe munte ... doi copii ... casa de lemn ... imbratisari ce tin toata noaptea ... filme ce au ca subiect pasiuni comune ... Zambesc cand imi amintesc siguranta cu care priveam situatia. Nu era nimic cu poate in fata.

O lacrima mi se prelinge pe obraz. O lacrima pentru fiecare "poate" pe care a inceput sa mi-l zica dintr-o data. "Poate vin" in loc de "vin joi". "Poate apuc sa vin" in loc de "mergem impreuna". "Poate nu acum" si "am nevoie de timp" in loc de "sigur ca acum". Cate o lacrima pentru fiecare indecizie ce si-a facut loc in mintea lui. Cate o lacrima pentru fiecare gand negru care mi-a acaparat mintea. La inceput a fost numai unul, apoi s-a inmultit mai ceva ca moliile. Si ieseau gandurile din coconul lor si zburau, invadandu-mi mintea. Am plans mult o vreme. M-am trezit in dimineti plangand si am ajuns la concluzia ca mai bine o rupem.  Dar ceva indestructibil nu poate fi rupt.

Sunt un amalgam de emotii cand ii simt mainile pe umeri. Ma intoarce usor spre el si ma priveste cu blandete. Vad cum privirea lui plina de iubire capata nuante de ingrijorare. Nu trebuie sa imi zica ce gandeste pentru ca efectiv stiu si simt. Stiu ca se teme inca ca nu il cred. Se teme ca intr-o zi o sa-i zic ca nu ma merita si o sa plec. Se teme sa nu fiu fericita. Si se teme aiurea.

Dupa luni in care nu am avut contact mai deloc, ne-am intalnit. Stii ce auzi in basme? Ca exista dragoste adevarata? Suflete pereche? Ca e frumos cand le intalnesti? Ca timpul se opreste? Ca simti? Toate-s subaprecieri. Ce am simtit nu poate fi efectiv descris in cuvinte. I-am promis o sansa. Nu doua. Ci numai una. Caci asta e numarul sanselor pe care il da un om ranit in atatea randuri. Si a fost tot ce a trebuit sa-mi demonstreze in fiecare zi ca doar idiotii merita doua sanse. Si el ... nu era niciun idiot. A luat acea sansa si si-a cladit viata in jurul ei. Viata noastra. Zambesc din nou cand simt ca ma cuprinde in brate si isi pune barbia pe umarul meu. Caldura lui fizica e mult inferioara celei sufletesti. In anii astia alaturi de el mi-am dat seama ca omul perfect chiar exista. Sigur ... a fost greu la inceput. Ingrozitor. Cu plansete si dureri de cap. Cu nervi si telefoane trantite. Dar acum, cand imi privesc verigheta de pe deget si cei doi copii, stiu ca basmele exista. Trebuie doar sa crezi ...


"One day, whether you are 14, 28 or 65 you will stumble upon someone who will start a fire in you that cannot die. However, the saddest, most awful truth you will ever come to find - is they are not always with whom we spend our lives." Oh, but sometimes, they are. :)