live in the present

"Iubito,
Nu ştiu dacă eşti
Umbra unui gând  
Sau gândul unei umbre."


astazi faceam curat printre sutele de foi care-mi impanzesc sertarele. am stat jos si am inceput sa citesc lasandu-ma cuprinsa de amintiri. mi-am amintit rand pe rand intamplari care m-au bucurat sau care m-au intristat la momentele respective. amintiri care pareau tragice la momentul ala si care s-au dovedit a fi infime in timp. amintiri carora nu le-am dat importanta si care si-au marit exponential valoarea. vezi tu, e lucru ciudat prezentul asta. lumea iti zice sa traiesti in el, dar deseori, efectiv, nu stii cum. da. o sa ti se para absurd, normal. dar de cate ori ti-ai pus de fapt intrebarea: as fi reactionat altfel atunci cu mintea de acum? da-i prostului mintea de pe urma ...

zeci de foi mai tarziu, si cu o durere ingrozitoare de spate de la atata stat adunata pe covor, cu picioarele incrucisate, acoperite de hartii, am gasit o foaie care mi-a atras atentia. am zambit cand ochii mi-au cazut peste randurile sterse de ani. era un zambet melancolic, dar fericit. imi amintesc cum am luat atunci toate intamplarile si cum s-au dovedit a fi de fapt.


"asa de bine m-am simtit azi cu tine, incat aproape nu e corect. pentru ca am simtit cum ceva nu e ok cand am plecat. am simtit ca ma intristez cu fiecare km pe care il faceam in directia opusa tie. am simtit cum lacrimile mi se aduna in colturile ochilor. nu stiam ce sa fac. voiam sa dorm, ca sa fortez timpul sa treaca pe langa mine. sa ma lase 5 minute in pace gandurile despre tine. dar nu am putut. m-ai facut sa simt ceva ce nimeni nu a putut. sa simt o legatura. am vorbit cu tine doua zile, cum nu am vorbit cu altii dupa 2 ani. ne cunosteam de o viata. aberant, poate. poate nu. am inceput sa ma gandesc  cum pot sa fac sa ma simt din nou bine, sa fiu din nou langa tine. am inceput sa fac ce stiu mai bine: sa exagerez. pentru ca asta faci cand incepi sa fii usor disperat ca sa nu pierzi pe cineva. dar am uitat ca lucrurile astea nu se fac cu sila. am uitat ca trebuie sa iti fie dor de mine de la sine, nu sa iti impun eu. am uitat ca trebuie sa vorbesti cu mine de buna voie, nu sa te agasez cu tampeniile mele. am uitat ca nu e cazul sa ma victimizez. am uitat ca nu sunt intreaga si ca nu am ce cauta intr-o relatie. am uitat toate astea si m-am lasat dusa de ganduri. m-am lasat dusa de starea extraordinara de bine pe care mi-au indus-o prin simpla ta prezenta in camera. fie ca te cuibareai in mine, fie ca stateai la cativa metri fascinat de vreun joc sau vreo melodie, prezenta ta imi invoca o stare excelenta. o stare atat de buna incat m-a facut sa ma gandesc ani in avans. m-a facut sa vad peste saptamani si luni intregi si sa-mi imaginez imposibilul: noi doi, intregi, impreuna. poate tu esti partea care-mi lipseste." ...


a trebuit sa ma opresc din citit, pentru ca mi-am amintit ce s-a intamplat pe urma. rad cand ma gandesc ca la cateva luni diferenta am cunoscut pe cineva care s-a dovedit a fi de fapt partea aia care lipsea. ne-am cunoscut clasic, in statia de autobuz. si de atunci am fost practic nedespartiti. ma amuza cum ma lasasem sa cred, pentru cateva luni, ca puteam sa fac un om neinteresat, sa se implice. nu am vorbit cine stie ce de atunci. nici nu am simtit neaparata nevoie. cred ca aveam mai mult nevoie de speranta. de speranta ca dragostea exista si ca vine cand nu te astepti. si da, pana la urma asa a fost, dar era sa o fortez dintr-o parte de unde nu putea fi fortata. intamplarea face ca acum vreo 2 zile sa ma intalnesc cu barbatul de care am scris. eram cu iubitul meu, si el era cu iubita lui. ne-am uitat unul la celalalt si ne-am zambit complice. 


"as da orice sa-ti simt acum atingerea si sa te aud cum imi povestesti nimicuri. iubesc vocea ta. ai un timbru atat de placut urechilor mele, incat te-as inregistra sa te ascult in fiecare zi. ah. iar imi vine sa te sun. ce e cu mine? ce mi-ai facut de fapt? de ce cand dorm ma gandesc unde anume ai fi stat langa mine si daca ai fi sforait iar? de ce alea doua zile au fost ca o doza naucitoare a unui drog? care e faza? dezinteresul cucereste inimi cumva? probabil ca da. probabil ai stiut atat de bine ce sa zici si sa faci, incat mi-ai acaparat gandurile. sunt nervoasa. pe tine. pe mine. si pe toti. am gandirea aia de copil mic. vreau sa-mi iau jucariile si sa plec. de ce ma atasez asa repede de cineva? e absurd. detest asta. ah. nu sunt perfecta pana la urma."


am terminat randurile, am mototolit foaia si am continuat sa-mi amintesc intalnirea cu el. ne-am zambit complice pentru ca si dupa atata timp simteam ca ne stim de o suta de ani. am zambit pentru ca eu eram fericita. pentru ca el era fericit. si pentru ca eram fericiti unul pentru celalalt. am zambit pentru ca nu mai eram nebuna aia disperata care a scris randurile alea. am zambit pentru ca uneori, trecutul e bine sa fie lasat acolo. si prezentul trebuie trait din plin. 


"ia fiecare clipa asa cum vine. nu te mai gandi atat. nu iti umple capul cu posibilitati. traieste momentul asta. atat." mi-a zis cineva destept odata.



We create our own demons.