sunt anumite dureri pe lumea asta care te marcheaza. care te schimba. care te forteaza sa te rupi de locul in care esti de ani de zile. de zeci de ani de zile. te rupe de acolo si te arunca la mama naibii, fara a-ti lasa macar o harta sau niste simple indicatii. ce faci cand te trezesti in pustiu? in neant? in gaura neagra? in triunghiul bermudelor? ce faci?!
imi amintesc si acum ziua in care ne-am cunoscut. ploua. pentru ca atunci e cel mai frumos moment de a cunoaste pe cineva. era o zi nenorocita de octombrie, in care aratam groaznic si ultimul lucru pe care mi-l doream era sa ma izbesc de un strain frumos, care arata impecabil. a fost suficient de atent cat sa ma ajunte sa imi gasesc echilibrul si sa-mi taie respiratia cu privirea aia patrunzatoare. ziua aia, s-a dovedit de-a lungul timpului, a fi cea mai importanta zi din viata mea. atunci mi-am cunoscut dragostea vietii mele, sufletul pereche, spune-i cum vrei. jumatatea. mi-am petrecut de atunci ani de zile trezindu-ma langa acea persoana minunata.
cea mai fericita zi din viata mea a fost ziua in care am cunoscut-o pe femeia vietii mele. era un dezastru. poate de asta m-a si atras. eram satul de atatea femei puse la punct, care mereu arata impecabil si sunt mai reci decat gheata, daca e posibil asa ceva. ziua in care lumile ni s-au zdruncinat si amestecat, e marcata in calendarul meu mental. au trecut ani de atunci, si tot multumesc cui ma iubeste de sus ca mi-a scos-o in cale. in toti anii astia, in care am si oficializat relatia, m-am trezit in fiecare zi cu oarecare frica ca nu va mai fi acolo. ca isi va da seama ca nu sunt suficient pentru ea. dar inca se trezeste cu un zambet mare pe fata de fiecare data cand imi intalneste privirea.
a doua cea mai frumoasa zi, intamplator, a fost tot una de octombrie. ma simtisem rau in ultima saptamana si sotul meu a insistat sa merg la doctor. doar pentru a descoperi cel mai minunat lucru: eram insarcinata. nu pot descrie in cuvinte bucuria care m-a cuprins la aflarea vestii. mi-am imaginat toata viata de acum incolo. viata in trei, nu doar in doi. am simtit cum viata mi se implineste. cum dorintele mele devin realitate. cum planurile mele prind contur ...
eram la servici cand sotia m-a sunat cu rezultatul testelor pe care i le-a facut doctorul. sa spun ca ma simteam in birou, ca un leu in cusca, ar fi o crunta subestimare a sentimentelor ce-mi strabateau cortexul in momentele acelea. cand in sfarsit am primit telefonul mult asteptat, am ascultat cu atentie. pentru cateva secunde m-a imobilizat sentimentul de soc. apoi am simtit cum zambetul mi se largeste pe fata. am simtit cum infloreste efectiv in sufletul meu dragostea pentru acel copil nenascut inca.
am adormit tarziu aseara. probabil era vreo 3. am stat pana atunci si am vorbit cu sotul meu tot felul de prostii. ne-am amintit de primele zile in care am fost impreuna, de excursiile pe care le-am facut, de party-urile unde ne-am unit toti prietenii. am vorbit vrute si nevrute, pana cand am adormit cu zambetul pe buze, in mijlocul unei fraze.
am dormit tarziu, si stiam ca nu e bine. pentru ca sotia are nevoie de odihna, mai ales ca e insarcinata in 2 luni jumate. dar ea a insistat sa stam la povesti. am inceput sa rad cand am deschis ochii sa ma uit la ea, pentru ca asteptam sa termine fraza, si am vazut ca ea adormise deja cu un mare zambet pe fata. nimic nu ma face mai mandru decat sa o vad pe ea fericita si sa stiu ca am avut si eu un mic aport la asta. ma uit la ceas si constat ca e 5. si nu inteleg de ce sunt treaz, pentru ca ceasul suna abia peste o ora jumate. ma concentrez pe respiratia ei, pentru a adormi la loc, dar ceva tot ma impiedica. imi dau seama treptat ca respiratia ei este un pic mai fragila decat de obicei. imi pun toate simturile in alerta si imi dau seama ca sunt ud pe picior. are obiceiul sa doarma cu un picior peste al meu. cand dau patura la o parte, imi pierd respiratia. aprind becul si fricile imi sunt confirmate: e sange. primul gand care mi-a trecut prin cap a fost: Doamne, te rog, nu o lua de langa mine.
ma trezeste o magaiere usoara pe umar. deschid lenes ochii, si vad irisii aia verzi care imi lumineaza zilele. doar ca e ingrijorat. incearca sa imi spuna ceva, dar nu il aud bine. il vad, dar in ceata. ceva se intampla. ceva rau. nu pot spune exact ce, dar ...
tot ce s-a intamplat pe urma a fost un total haos. am pierdut si notiunea timpului si tot. am sunat la salvare si am inceput sa tip cand nu veneau suficient de repede. lesinase si nu stiam ce sa fac. ma simteam nepunticios. ma gandeam intr-una ca e vina mea ca am tinut-o treaza, ca am obosit-o. ma gandeam ca nu sunt de ajuns pentru ea si ca ma lasa ....
nu stiu cat timp am stat inconstienta. cert e ca adormeam si ma trezeam. ma durea tot. dar cel mai tare sufletul. eram sigura ca atunci cand voi deschide ochii si voi fi lucida, mi se va spune ca am suferit un avort spontan. ma tot chinuiam in sinea mea sa imi adun puterile. sa fiu cat pot de tare pentru a primi vestea. ma gandeam doar la el, care se lupta cu o frica si mai mare. pentru ca la cum ma simt, sigur am pierdut mult sange si puteam sa mor si eu. dar mai stau un pic asa. mai vreau sa sufar numai cu mine, pana va fi momentul sa infrunt realitatea, si sa-mi calmez sotul. nu o sa las asta sa ne distruga.
timpul a capatat proportii astronomice. fiecare secunda, in lumea mea dura un an. nu stiu cat am stat langa patul ei si m-am rugat. nu sunt un om religios, dar in situatii de criza, apelezi pana si la aparent cea mai imposibila optiune. am urmarit-o cum se trezea si adormea la loc, din cauza durerii si a medicamentatiei administrate care o ajuta cu asta. doctorii mi-au spus de mult ce suspectam, si anume ca micutul fetus nu o sa ajunga sa vada lumina zilei. dar informatia asta nu a reusit sa-mi penetreze simturile. abia cand mi-au zis ca ea e bine, si ca va trai o viata normala, am lasat armura de om adunat sa cada si lacrimile mi le-am lasat sa curga pe obraji. stiam ca intamplarea asta ne poate arunca in parti diferite si ne poate destrama. dar exista si sansa ca acest incident nefericit sa reuseasca cumva sa ne intareasca. si sa-mi spele frica ca nu sunt suficient pentru ea.
mi-am lasat sufletul sa inghita toata durerea aia. am acceptat-o. asta a fost secretul de a trece mai departe. am acceptat ca am pierdut fiinta aia mica si neajutorata, dar am realizat ca daca imi e dat sa am copii, o sa am. alaturi de el, am reusit sa trec peste asta. au trecut deja ani de atunci, timp in care am nascut un minunat baietel care are ochii mei si parul lui. am invatat in timpul asta ca poti trece peste orice cat timp ai pe cine trebuie langa tine.
chiar daca durerea e insuportabila intr-un anumit moment al vietii si simti cum te sfasie din interior spre exterior, nu inseamna ca nu iti poti deschide sufletul si altor sentimente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu