signs and bullshit

un prieten mi-a spus candva sa fiu mereu atenta la semne. pentru ca ele apar tocmai atunci cand e momentul, pentru a confirma sau infirma gandul ce ma pune in impas. dar nefiind un om care se ... impiedica de detalii, normal ... nu am observat niciun semn. idee e ... exista semne? si da ... ce ne spun ele?


de ceva timp, am descoperit un loc unde ma pot retrage cand vreau liniste. cand vreau sa fiu eu cu gandurile mele. sa le analizez, sa le intreb si sa le raspund. asa ca iata-ma aici, intr-o toamna tarzie, pe o banca, inconjurata de ce are mai bun anotimpul asta de oferit. am venit azi aici ca sa ma gandesc la ceva ce framanta de ceva vreme. mi-a fost adus in prim-planul creierului acest gand, pentru ca azi stateam acasa si m-am uitat la un film. he's just not that into you. de ce facem totul sa para atat de complicat? da. poate suntem educate gresit. poate ideea de print si de a fi exceptia cuiva sunt pe undeva adevarate. dar pe de alta parte ne trag asa de jos. asa de jos incat ne injosim la propriu, pentru un tip care ne acorda 5 ore, zile din atentia lui si ne face sa credem ca e mai mult decat e de fapt.

"Thought I had an answer once
But your random ways swept me along
Colossal signs so I got lost"

asta e adevarul. ascuns la vedere in versurile unui cantec. de ce barbatii dau semnale amestecate si ne fac sa speram? sau ... de ce consideram noi fiecare lucru marunt ca fiind semn? we just love drama.  pierduta in ganduri inutile, inchid ochii si las melodia sa imi roiasca in cap. de ce se presupune ca gasesti dragostea atunci cand incetezi sa o cauti? merge pe sistemul lucrului pe care il cauti de 3 ore si il gasesti fix atunci cand ai renuntat sa crezi ca mai ai vreo sansa? daca da, e aiurea. i call bullshit.


ma plimb de vreo ora in continuu. fara nicio tinta. fata nicio destinatie in minte. pff. acum mi-a venit porcaria aia de zicala in minte, nu conteaza destinatia ci drumul pana acolo. da, da, da. numai ca habar nu am ce drum am parcurs pana aici. ratacesc pe strazi. am plecat pentr ca ma simteam sufocat. sufocat de un loc de munca care nu imi aducea satisfactie, dar cerea atat de multe de la mine. sufocat de iubita mea. nu iubita. prietena mea. mult mai bun cuvantul asta pentru ce e ea pentru mine. eram sufocat de ea. nu ma lasa sa respir. mereu trebuia sa stie tot. sau sa imi zica tot. chiar nu imi pasa ca manichiurista i-a gresit modelul la o unghie. sau ca a uitat sa ia rosii ca sa faca nu stiu ce. asa ca azi am izbucnit. i-am zis ca nu mai vreau sa fiu cu ea. apoi am mers la munca, le-am zis si lor practic acelasi lucru si apoi am inceput sa ma plimb. o ora. doar eu si muzica mea. atat. am nevoie sa respir. sunt satul de femei care cred ca orice le zici e vreun semn. sau de sefi absrzi care iti ofera semne subtile. de ce am ajuns sa facem totul asa complicat? nu am gasit niciodata o intamplare in viata asta ca fiind un semn. unii ma catalogheaza ca fiind cinic, altii realist. atatea etichete. oftez adanc si ma asez pe o banca. las capul pe spate, inchid ochii si las muzica sa-mi vorbeasca. ea stie ce sa zica. abia cand se schimba melodia aud o respiratie foarte aproape de mine. deschid ochii speriat si privesc faptura de langa mine. am fost atat de absorbit de ganduri ca nu am observat ca banca nu era goala. langa mine e o femeie, frumoasa, exact in aceeasi pozitie ca si mine. si ea pare sa caute relaxarea ce i-o ofera muzica. si ea pare apasata. si ma intriga asta. oare de ce? ce o face sa fie aici in ziua asta friguroasa de toamna? de ce fix aici si fix acum? imi trece vag prin cap, gandul ca asta e un semn. dar il da rapid la o parte. ii analizez mainile. i-au inghetat. e evident faptul ca ii e frig, dar pare sa nu simta. cercetez tot, de la parul ei pana la varful papucilor. cand deodata se misca. cand ma uit la fata ei din nou, este luminata de doi ochi atat de versi si profunzi ca nu stiu cum sa reactionez. pare ... nervoasa. ups.


cum sa deschid ochii si sa vad pe cineva studiindu-ma? serios? ce e asta? ma gandesc la semne si deodata apare un barbate langa mine? asta e nebunie. dupa cum ziceam. trebuie sa incetez sa mai analizez tot ce se intampla. trebuie sa ma ridic si sa plec. doar ca, atunci cand fac asta, el se ridica politicos, imi scoate o casca din ureche si imi sopteste ca spera sa ne mai intalnim. nu stiu ce a fost aia. dupa ce ajung acasa tot imi vine in cap ce a zis. de ce a zis asta? refuz sa ma mai gandesc la asta. asa ca fac ce stiu mai bine, ma ingrop in munca.

au trecut 5 zile de la intamplarea cu banca. si am ocolit destul parcul meu din cauza unui strain. asa ca ma imbrac corespunzator vremii de afara, si ma indrept spre banca mea, locul meu preferat din oras. dar mare imi este mirarea cand vad ca deja e ocupata. strainul cu ochi albastri sta confortabil pe banca mea si citeste una din cartile mele preferate. care erau sansele?


zilele ce au trecut m-au ajutat sa imi fac ordine in ganduri si mai ales in viata. asa ca azi am simtit nevoia sa ma indrept inspre locul, care am simtit pe undeva ca a indreptat totul. mi-am luat cu mine una din cartile preferate si era adanc patruns de ea, cand langa mine se asaza cineva. normal ca e banca ei. normal ca a venit aici in acelasi timp cu mine. normal ca citesc cartea ei preferata. nu exista coincidente, nu?


exista semne? crezi ca prietenul meu m-a facut atenta la ceva real? ...

there's hope for me yet.

speranta e o curva cu doua fete. stiu ca descrierea asta e foarte colorata, dar daca stai sa te gandesti, asa e. pentru ca speranta e lucrul care te poate inalta cel mai tare. doar ca sa ai un punct mai sus de unde sa cazi. sau poate disparea total si dupa sa se intample lucrul pentru care tu nu mai aveai nici cea mai mica urma de speranta. ce e speranta pentru tine? e fata care vinde flori la colt de bloc si se uita pe furis la tine de fiecare data cand treci? e barbatul in costum care mereu apare in cele mai inoportune momente si cere cafeaua lui obisnuita cu lapte? e nota pe care urmeaza sa o iei pe cel mai important proiect al carierei tale universitare? sau e rochita care asteapta inchisa de ani de zile in coltul unui dulap?


cred ca aproape de fiecare data cand am venit intamplator in barul asta, l-am vazut pe tipul ala stand cu capul in palme. ma face de fiecare data sa ma gandesc ce e in lumea lui atat de negru de il face sa para atat de apasat si atat de gol in acelasi timp. cateodata il vad acolo, la ultimul loc de la bar, cu paharul lui in fata si ma gandesc ca undeva in sufletul meu, si eu sunt la fel. ma face sa ma gandesc la fiecare despartire pe care am avut-o. la fiecare ruptura pe care am provocat-o sau de care m-am lasat atinsa. la cate oferte de prietenie am auzit, cand eu speram total altceva. la cate insistente si dorinte am avut fata de cativa tipi, care nici macar nu imi dadeau sansa sa ii cunosc. ma face sa ma gandesc cum la fiecare despartire sunt exact ca el : cu capul in palme, intr-un colt de camera, gandindu-ma de ce nu a iesit nici de data asta. mereu a lipsit ceva. si poate acel ceva se numeste interes de partea cealalta. niciodata nu am avut ocazia sa simt ca un barbat ma vrea cu adevarat. sa il simt cum ma curteaza si cum ma convinge sa ii acord o sansa, indiferent cat de suferind ar fi dupa o alta fata sau indiferent cat de emotional instabil s-ar considera. ma face sa ma gandesc cum da, am stat ca el acolo, poate cateva zile la rand, dar dupa toate asta, intr-o zi m-am trezit fara absolut niciun gand de genul in cap. si persoana dupa care tanjeam a ramas unde ii era locul, in trecut. spiritul matern din mine plange cand vede barbatul misterios de la bar, pentru ca imi e foarte greu sa-l vad cum sufera. a trecut in jur de o luna de cand il tot vad. asa ca intr-o seara cand intru din nou in bar si il vad stand asa, ma duc hotarata la el si-i spun doar atat : " a trecut suficient. ia-ti haina si vino cu mine. "


cand viata ti se destrama te uiti neputincios la ea, inghiti in sec si astepti cu nerabdare ca dezastrul sa ajunga la final. astepti sa cada tot ce e de cazut, ca apoi sa dai la o parte bucatile cazute de pe tine, sa te scuturi de praf si intr-un final sa te ridici. cateodata e greu. e al dracu' de greu sa consideri reala toata intamplarea care ti-a ruinat viata. cel putin asa credeam, ca totul e ruinat. serviciu, relatie, tot s-a dus pe apa sambetei. asa ca vin in barul asta, imi iau locul obisnuit si ma afund in alcool, ca durerea sa ma apese mai putin. eram in ignoranta mea cand intr-o seara taifunul ala de femeie a venit si a pretins sa plec cu ea. nu as fi facut-o. dar m-am intors incet, si am privit-o de jos in sus. i-am admirat pantofii verzi cu toc, nu neaparat potriviti pentru tipul asta de bar, i-am admirat picioarele si rochita care cadea perfect pe ea. insa ce m-a facut sa ma gandesc de doua ori inainte sa zic nu, au fost ochii aia verzi plini de determinare. pareau ca de foc. era frumoasa, dar nu asta m-a facut sa ma ridic si sa o iau de mana. ci faptul ca gestul ei a denotat curaj si afectiune totodata. m-a miscat cum pot exista oameni atat de blanzi si atenti fata de cei din jur. eu nu am mai avut parte de persoane din astea in jurul meu. asa ca simpla ei fraza m-a ridicat de pe scaun si m-a facut sa o trag dupa mine afara in ploaie. habar nu aveam ca ploua, dar asta nu ne-a incetinit pe nici unul din nou.


de ani de zile ma bucur de barbatul minunat care m-a tarat efectiv afara din barul care cu timpul a devenit barul nostru, la propriu. afacerea lui prospera pentru ca ne-am combinat fortele. asa poate fi descrisa relatie dintre noi : combinatie de forte. in seara aia am reusit cumva, prin simplul meu fel de a fi, sa-i alin sufletul. in schimb ce el, in saptamanile care au urmat mi-a demonstrat ca atunci cand vrei ceva, mergi dupa lucrul ala. si ... am avut noroc. m-a vrut pe mine. mi-a aratat ca nu toti barbatii sunt porci, sau indiferenti, sau nepasatori. mi-a aratat ca dragostea chiar exista si ca speranta e un lucru fabulos. te cuprinde cand nu te astepti si te invaluie ca o patura incalzita dinainte.


m-am trezit azi dimineata si m-am simtit norocos. norocos pentru ca patul meu nu e gol si pentru ca persoana care a acaparat partea ramasa de pat e o persoana fantastica. o admir dormind imprastiata efectiv printre asternuturi si ma gandesc la cat de mult mi-a schimbat mentalitatea. m-a facut sa vreau. sa vreau sa o gasesc si sa o conving sa fie a mea. m-a facut sa realizez ca nu toate femeile sunt curve, sau parsive, sau pe interes. mi-a deschis ochii si sufletul si s-a infiltrat acolo atat de adanc incat nu va mai exista altcineva vreodata pentru mine. mi-a aratat ca dragostea chiar exista si ce avusesem eu pana atunci fusese doar o minciuna. fusese doar un marketing prost al unor femei de doi lei care se voiau a fi mari doamne. m-a facut sa simt ... speranta.


speranta e un lucru duplicitar. fiecare ii da propriul lui sens. pentru tine speranta e cel mai groaznic sau cel mai frumos sentiment?