introspection

Ce faci in seara asta? Nu. Intreb serios. Muncesti 5 zile pe saptamana. Azi e vineri. Ai nevoie sa iesi. Sa te destinzi. Si stii ce? Dai un telefon si gasesti cu cine sa iesi. Esti in oras, intr-un grup maricel si te uiti in jur. Incepi sa observi chestiile majore initial. Fiecare are pe cineva. Fie ca e fix in scaunul de langa, fie ca e la un mesaj sau apel distanta. Te uiti cum pierd franturi mici de conversatie pentru ca sunt in lumea lor mica si minunata. Dar tu ridici telefonul de pe masa si nu ai cu cine sa vorbesti. Nu ai cui sa ii astepti mesajele cu jind, sau sa zambesti trimitandu-i mesaj cu vreo prostie care tocmai s-a intamplat.

Inchizi ochii 5 secunde si oftezi. Intern, normal. Nimeni nu trebuie sa stie ce se zbate de peretii craniului tau. Nimeni nu trebuie sa-ti cunoasca cu adevarat singuratatea, pentru ca nu are sens. Ori nu ar intelege, ori ar spune ca exagerezi. Deschizi ochii si analizezi in continuare. Vezi gesturi un pic mai mici. Vezi cum mananca unul sau bea altul. Vezi cum comportamentul li se altereaza usor, lasand loc dezechilibrului provocat de alcool. Observi cum actiunile le incetinesc, ideile li se incetoseaza si zambetele li se largesc. Poate bei si tu un pahar doua, sa nu fii ratatul grupului. Nu o spun ca pe ceva rau. Vrei sa faci asta, vrei sa intri in randul lor. De ar fi atat de simplu.

Zambesti si vorbesti. Faci ce iti dicteaza normele sociale si de bun simt. Trebuie sa te faci placut, daca vrei ca lumea sa ramana placut impresionata de tine. Dar in momentul asta, nici tu nu te simti placut impresionat de tine. Te uiti in tine cateva secunde, si preferi sa inghiti in sec. Preferi sa nu te gandesti cum simti ca iti scapa viata printre degete. Si nu ma refer ca mori. Nu. Nicio boala incurabila nu ti-a rascolit familia. Ci la faptul ca nu iti gasesti locul. Nu iti gasesti pasiunea si dorinta pentru ceva anume. Nu iti gasesti motivatia. Momentan, duci fiecare zi din inertie. Hai sa fac asta, ca sa nu stau degeaba. Te simti un esec pe plan profesional. Sa nu incep cu planul personal, cand stii bine ca nu ai avut o relatie de nici nu vrei sa-ti amintesti cand. Te gandesti un minut ce frumoase erau datile alea cand aveai pe cine sa suni la 3 noaptea cand ajungi acasa, si chiar trezita din somn, persoana aia tot zambeste si te intreaba cum a fost. Te gandesti cum era sa te bagi in pat, obosit, si sa-ti lipesti picioarele reci, de picioarele ei calde, spre eterna ei nemultumire. Te gandesti doar cat de bine era. Era. Pe vremea cand nu calcai pamantul dezamagit de lume. Si mai ales de tine. Caci aia e suprema dezamagire.

Ridici capul si vezi cum te priveste lumea. Iar ai uitat ca nu esti singur. Nu fizic. Nu esti niciodata singur pentru ca iti alegi cu atentie prietenii pe care ii vrei alaturi. Stii ca sunt macar o mana de persoane pe care le poti suna la 4 noaptea cu o problema. Dar aia nu e la fel. Ei nu pot trai viata in locul tau si nu iti pot fi alaturi in sensul ala in care ai tu nevoie acuma. Niciodata singur, si totusi mereu singur. Trebuie sa iubesti paradoxul asta. Duci seara din lipsa de altceva. Lumea bea, rade si se distreaza. Tu, aparent, faci la fel.

Dar cand ii parasesti, cand casa te striga si tu mergi agale spre ea, incepi sa te gandesti iar. Inca o noapte in care abia o sa adormi pentru ca lumea ta nu e cum vrei tu. Lumea ta e fada si lipsita de vlaga. E lipsita de chestiile de care ai cea mai mare nevoie. Sentimental si profesional. Fizic si metafizic. Nu e vorba ca nu faci nimic, dar te simti in ... purgatoriu. Nu e rai. Si nu e iad. Sau poate ca e iad. Dar daca e iad, ridica-ti fruntea si infrunta-l.

Ideea e ca nu esti singurul. Suntem uniti in singuratatea noastra.

the key to the happiness

" Nu stiu cum sa scriu, fara sa iti scriu. Asa ca, stii ... mereu gasim varianta cea mai confortabila. Varianta care sa-mi permita sa iti vorbesc fara a te presa. Pentru ca amandoi stim ca eu sunt aia care rezolva probleme prin vorbit si tu prin tacere. Suntem contrari in atatea chestii ca m-as plictisi sa le enumar. Insasi prin natura ta puternic artistica si dramatica, mi te opui.
Ti-am zis ca in prima zi cand ne-am intalnit era sa nu vin? Parca ti-am zis. Am simtit ca o sa imi schimbi viata. Nu stiam daca in rau sau in bine, si nici acum nu stiu asta, dar de schimbat, ai facut-o. Daca ai iesi un pic din capul tau, ai vedea ca ai nevoie de mine cum am si eu de tine. Ai vedea ca monstrul pe care il vezi in tine, s-ar putea juca cu al meu. Dar nu il lasi. Esti ca o mama ultra protectoare care nu isi lasa puiutul ranit. Stie ca e un puiut rau, si ca poate distruge alti puiuti si foloseste asta ca motivatie pentru care il inchide in casa si nu il lasa sa fie fericit.
Aseara ti-am fortat mana. Stiam ca asta o sa fac si ca o sa-mi para rau din momentul in care am simtit cum imi creste pulsul. Toata viata mea de pana acum am cautat pasiune. Am vazut-o in ochii multora cand vorbeau despre ceva anume, dar eu nu am simtit-o. Si mai ales in relatii. Te-am urmarit de ceva ori cum vorbesti despre cladiri, despre muzica, despre arta. Te-am ascultat cantand. Si pasiunea aia ... e un lucru superb. Am simtit parca ardoarea cu care vorbeai sau cantai. Apoi am simtit o flacara cand m-ai luat in brate. Cand m-ai tinut strans pentru ca plangeam. Cand m-ai pupat pe gat in bucatarie de parca era cel mai natural lucru. Cand mi-ai aratat absolut involuntar franturi superbe din tine. Si nu in ultimul rand, am simtit pasiune aseara. Pentru ca tot ce am simtit cu tine e de n ori mai puternic decat cu oricine altcineva, asta incluzand si nervii. M-ai enervat cum nu a reusit nimeni, niciodata. Am avut senzatia ca o sa-mi plesneasca o vena. Dar am iubit fiecare moment.
Nu-s pe masura partii tale intunecate? Te inseli. Si inca tare. Nici macar nu crezi asta. Ti-e frica sa vezi si sa speri ca de fapt ne potrivim perfect. Ti-e frica pentru ca si tu te atasezi usor de oameni, desi arunci continuu cu cuvinte gen "rece" sau "nepasator". Nu fug de tine, dar nici spre tine. Stau in loc si astept. Astept sa-ti dai seama si sa prinzi incredere. Pentru ca tot ce simt cu tine e mai puternic decat cu oricine altcineva.
Te iubesc? Nope. Not yet. But you'll better be here when I'll fall.
Si stii care e cel mai ciudat lucru din toata treaba asta? Faptul ca cheia fericirii mele sta la cineva care nu stiu daca o va oferi vreodata. Stiu ca cu tine pot avea toate fericirea la care speram. Aia suprema. Pot avea fericire mediocra, dar aia suprema e la tine. Si acum nu pot decat sa stau cu mainile in san si sa speri ca o sa realizezi la fel si o sa ai tupeul necesar sa risti. Si sa ma lasi sa te prind.
Si de unde stiu asta? De cand te-am cunoscut si daca ma ia un tip in brate se simte aiurea. Nu ma mai pot intalni cu nimeni pentru ca oricum numai pe tine te vad. Si cu tine am simtit ceva ce iar nu am mai simtit cu nimeni. M-am simtit protejata, in siguranta. E un fel de certitudine care nu a mai aparut niciodata. Si cand am dormit cu tine, m-ai tinut toata noaptea in brate si chiar m-ai strans din cand in cand, si cu toate astea, niciodata nu am dormit mai bine. Mereu ma trezeam amortita sau ceva cu altii. Dar nu si cu tine.
Cand nu ma simt ok, inchid ochii si retraiesc noaptea aia. Si chiar ma ajuta.
Probabil nu e ok sa fiu asa optimista. Sau sa zic toate chestiile astea. Dar in doua luni jumate m-am mintit suficient ca imi e ok sa fim numai prieteni. Azi am vorbit cu cineva si am zis ca mi-am dat seama ca ma indragostesc si mi-a zis: "abia acum?". Da. Pentru ca mi-a fost frica sa recunosc. Pentru ca imi e frica de finalizare. Probabil nu va fi una favorabila. Si m-a intrebat prietena mea ce o sa fac daca rezultatul va fi unul defavorabil. Mmh. Fac ce am facut si pana acum. Sufar, plang, ma gandesc numai la asta, pana trec peste. Mi-e frica sa nu ma vrei dupa ce eu reusesc sa trec peste. O data vreau si eu sincronizare.
Timing's a bitch. Well said.
Ma gandesc la 5 mii de chestii in acelasi timp, si tu probabil nici macar nu mai stii cine sunt."

Cand eram mai tanar am cunoscut o fata. Frumoasa, desteapta si amuzanta. Ma facea sa rad numai cu un salut. Felul ei complicat de a fi mi-a intrat pe sub piele. Normal ca atunci cand ai trecut prin niste intamplari negative, tinzi sa fii mai distant si sa nu crezi tot ce vezi. Am preferat sa fiu orgolios si incapatanat si rece. Pentru ca asta e felul meu. Sunt construit din extreme. Am dat intr-o zi peste textul de mai sus, absolut din greseala. Nu a trebuit sa ma uit cine l-a scris, stiam deja. Si nici nu trebuia sa ma intreb despre cine e. Stiam ca eu sunt interlocutorul cu care vorbea. Am citit randurile alea de cel putin 5 ori. De ce am fost asa? De ce am lasat sa treaca ani fara sa ii vorbesc? De ce am lasat trecutul sa-mi calce in picioare prezentul? Am simtit cum in mine se aduna o furie incredibila. Pe mine. Pe ea. De ce a lasat sa treaca ani fara sa-mi scrie? Ah da. Poate pentru ca i-am cerut sa ma lase sa vin eu la ea, si nu am mai facut-o niciodata. Zile intregi m-au macinat cuvintele ei. Erau scrise la cateva luni dupa ce am vorbit ultima oara. Sunt asa de idiot? Serios? Am lasat-o sa devina o straina... Dupa o saptamana si ceva in care m-am gandit si razgandit, am luat telefonul in mana. Eram foarte sigur ca probabil nici nu mai are acelasi numar, dar am simtit cumva ca furia aia o sa ma inghita daca nu incerc macar. I-am gasit numele in agenda usor. Era printre primele. Zambesc pentru ca impartim aceeasi initiala. Mi-au trebuit inca 10 minute sa ma adun si sa apelez numarul ala. De cate ori nu i-am raspuns, dumnezeu stie ca are tot dreptul sa nu-mi raspunda nici ea. Si daca e inca suparata? Daca raspunde ce ii zic? Simt cum o presiune ma apasa pe piept din ce in ce mai tare. Oh. Fuck it.

" Ti-a luat 3 ani sa apesi un buton? Serios? Te credeam mai inteligent de atat." vocea ei ma face sa zambesc instant si sa pot sa respir din nou. Nici nu realizasem de cand nu am mai respirat linistit.

soulless sau ... soulful?

Cand erai mic ai ascultat curios cum ti se explica pe ici colo ce e sufletul. Stiai ca e ceva constient cumva, dar totusi imaterial. Dupa ce ai mai crescut, ai realizat ca desi sufletul este imaterial, il poti stabili cantitativ. Si mai mult de atat, odata la ceva vreme, il poti atinge pe al altora, si altii ti-l pot atinge pe al tau. Intrebarea mea este: dupa atatea intamplari si circumstante si persoane, cat suflet ai?

Sa ma explic. Hai sa zicem ca si eu si tu ne nastem cu aceeasi cantitate, da? 500 de grame de suflet. Bun. In anii formali, mici bucatele ne sunt date si luate de familie. Pentru ca la fiecare craciun cand iti deschideai cadourile, iti crestea inima in tine, nu? Si de fiecare data cand noul iubit al mamei tale recurgea la violenta, se stingea un pic din tine, nu? Eu am dus-o bine. Parinti iubitori care m-au crescut ok, deci sa zicem ca am intrat in adolescenta tot cu 500 de grame.

Ei ... aici incepe baiul. Iti amintesti primul crush? Prima fata care ti-a taiat respiratia? Ai vorbit cu ea? A fost ceva intre voi? Cand vine vorba de dragoste, sufletul se da pe tava, asezonat cu mici chestii: gesturi, cadouri, priviri ... Cand esti tanar nu stii cat sa dai. Asa ca dai undeva spre mai mult de jumatate. Dai din siguranta. Dai din nestire. Pentru ca e prima oara si nu stii cum si cand sa te opresti. Imi amintesc primul timp care mi-a inmuiat genunchii. La propriu. Si cu un ochi vanat (accidental), tot era cel mai cel pentru mine. Nu s-a uitat la mine, si totusi i-am dat particele din mine fara ca macar sa stie. Pentru ca vezi tu ... asta e greseala noastra primara. Nu suntem atenti cui dam. Da. Toti au nevoie sa primeasca particele de suflet. Dar nu tuturor li se potrivesc ale tale. Dar tu, totusi, le rupi din tine si le intinzi.

Mai tii minte cand ti-au fost taiate picioarele de durere? Cand plangeai si credeai ca urmatoarea respiratie o sa fie ultima pentru ca ai dat aproape tot si ai fost respins? Tii minte privirea ei cand te-a calcat in picioare? Tii minte tonul vocii ei cand a spus ca ar fi cazul sa nu mai fie? Tii minte cand ai privit gaura aia care a ramas in tine si te gandeai oare ce face ea cu atata suflet? Pentru ca eu tin minte cand am doborat pe cineva in genunchii si i-am sfaramat lumea ireversibil. Si mai tin minte si cum s-au rupt bucati din mine si au luat-o efectiv la fuga, dezamagite de comportamentul si decizia mea. Tin minte cum si eu am privit inautru si am vazut un gol care m-a speriat. Sufletul lui nu a ramas la mine si nici el meu la el. Ce risipa ...

Mai stii unde a trecut tot timpul ala de atunci pana acum? Si cate relatii s-au perindat de atunci pe langa tine? Iti amintesti de zilele lenese petrecute sub patura inconjurati de mii de rasete? Sau iesirile cu prietenii tai si/sau ai ei imbibate in alcool? Ai dat bucatele ici si colo. Prieteni, colegi, iubite, profesori ... oameni. Tuturor le-ai dar voit sau nu o parte din tine. Nu te-ai gandit daca au sau nu nevoie, a fost un act total involuntar. Si acum privesti si vezi gol. Privesti si te sperii ca s-a dus. Mi-a fost dat sa cunosc multe feluri de oameni. Am cunoscut oameni fara suflet a caror privire era goala. Stii cum e sa vezi o carcasa de carne umblatoare si vorbitoare din partea careia sa nu simti pic de sentiment? Eu stiu. Am vazut. Si nu ii poti uita pe cei soulless.. Mi-a fost dat sa cunosc oameni care au dat suflet dati la rand persoanelor nepotrivite, si totusi nu au ramas fara. S-au regerat. Au inviat partea aia din ei mai ceva ca o pasare phoenix. Aceia sunt oamenii aia plini de suflet, the soulful. Prietena mea cea mai buna e unul din acesti oameni. Am vazut-o ridicandu-se, nu doar o data. Si nu e o luptatoare. E o razboinica. E un miracol cu picioare. Si nu isi da seama. Si ca ea, sunt cei din categoria care a mai ramas. Cei care au suflet cat sa traiasca. Cei de aici au zile in care se uita in oglinda si nu simt ca li se intoarce privirea. Si declara sus si tare ca ei nu au suflet, ca ei nu au cum sa simta. Se sperie. Nu se recunosc si nu stiu cum sa recupereze bucatile pierdute. Ei bine, nu le recuperezi. Si nici nu iti creezi altele, Nu faci parte din penultima categorie, asa ca nu stii cum sa construiesti. Trebuie doar sa inveti sa-ti dai voie. Sa te lasi sa simti si sa primesti. E greu sa te lasi sa primesti, cand crezi ca nu mai poti darui. Dar uita-te atent la tine. Vezi sclipirea aia pe care o ai in privire? 50 de grame de suflet. E de ajuns momentan. Absoarbe mai mult in ritmul tau, dar nu te mai plange ca nu ai.


La sfarsitul zilei, cand te intinzi in pat si inspiri adanc gandindu-te la ziua care a trecut, la persoanele cu care ai luat contact, la cele pe care le-ai evitat voit si la cele care-ti sunt indiferente, la anumit gest, o anumita reactie ... cand analizezi ziua de azi si apoi te uiti in tine, ce vezi? Cate grame ai?

self destruction

Te plimbi cateodata pe strada si te uiti la lumea din jur. Iti place sa faci asta. Iti place sa vezi emotii pure si neascunse, emotii exprimate prin cele mai insesizabile gesturi. Iti place sa stai in autobuz, unde e aglomerat si sa respiri printre toate sentimentele alea. Si stii de ce? Pentru ca ai impresia ca in tine nu mai exista, sau ca nu se mai pot forma. Iti place sa respiri aerul ala, pentru ca in capul tau, cumva e interzis. E interzis sa simti, sa crezi si sa speri. E interzis sa te deschizi, pentru ca ... cineva poate intelege.

Trec pe langa tine si zambesc. Am cunoscut destui oameni care gandesc asa, ca pot sa te citesc dupa 2 minute. Ma asez unde e ceva mai putina lume si te studiez in liniste. Citesc pe fata ta ca iti place sa stai singur pentru ca ti-ai pierdut de mult increderea in autenticitatea oamenilor. Ai crede ca nu se vede, nu? Sunt persoane totusi de care nu te poti ascunde. Daca ai stii cum sa-ti infrunti temerile, daca te-ai lasa dus de val din cand in cand si ai vorbi cu persoana aia cu care iti place sa vorbesti. Sau daca ai merge in vizita la parintii tai unde dai piept in piept cu emotii puternice, de o viata intreaga. Daca ai vorbi cu un necunoscut in miez de noapte de cele mai intunecate colturi ale sufletului tau. Daca ai face asta ai vedea ca lumea din jurul tau e plina de posibilitati. Ai vedea ca dragostea exista unde te astepti mai putin, si e o dragoste sincera si profunda pentru tine. Ai vedea ca exista intelegere si incredere, chiar daca sufletul tau e negru. E negru de la umbra. Pentru ca te incapatanezi sa lasi lumina sa ajunga la el. Esti de-o incapanatare stupida cateodata si esti atat de in capul tau incat viata pe care ai putea-o avea trece pe langa tine. Se furiseaza, Prinde-o si traieste-o.

Dar cobor doua statii mai tarziu fara sa ma las prinsa ca ma uitam la tine. Nu are rost sa te las sa vezi ca citesc prin tine pentru ca esti doar un strain care trece prin fata mea. Ma uit in sus si zambesc. Pentru ca am vazut multi ca tine. I-am ascultat cum li se pare ca sunt negri si stricati in interior. I-am auzit cum se lupta cu bestia captiva din ei. I-am ascultat fiind dramatici. Si apoi i-am vazut inflorind cand au dat de apa care trebuie. I-am vazut adusi la viata.

Astea sunt doar niste ganduri in capul unui om care vede prea mult cateodata si prea putin altadata. Dau muzica din casti mai tare sa nu mai bag in seama nimic. Cerul e albastru si copacii sunt verzi. Si o voce-mi canta in urechi "there's no place I'd rather be".

Prieteni apropiati m-au indemnat mereu sa cred in semne. I-am ignorat voalat pana m-am lovit de ele. Doua saptamani mai tarziu, luand acelasi autobuz in fiecare zi si nemaincercand sa fiu atenta la lumea din jurul meu, in timp ce castile cantau pentru mine "fix you", strainul ala s-a asezat langa mine, uitandu-se ca si cum m-ar fi rugat sa-mi dau castile jos. Asa am si facut. Mi-a spus ca a simtit ca e momentul sa vorbeasca cu mine. Ceea ce nu am realizat decat luni mai tarziu, a fost ca da, ala era momentul in care trebuia sa vorbim. Si ca, desi el era exact cum mi-am imaginat in ziua aia ca e, a ajuns sa ma salveze de mine.

"At the end of a day like this, a day when so many prayers are answered, and so many aren’t… We take our miracles where we find them. We reach across the gap, and sometimes, against all odds… against all logic, we touch."