raw pain

she was just really comfortable. that comfortable that she let her guard down all the way, and you never want to do that. never.


statea in pat si lacrimile i se prelingeau pe obraz. nici nu mai suspina. pana acum a facut-o. ramasese aproape fara aer la un moment dat. nu stia de ce cateodata durerea unei despartiri semana cu durerea vestii mortii cuiva. da. categoric durerea unei despartiri dureaza zile, pe cand cealalalta dureaza infinit. chiar daca nu realizezi, durerea mortii cuiva e mereu acolo, in suflet si isi mai manifesta prezenta cateodata prin "ah ce dor imi e". dar e vorba de prima durere. nu se astepta ca la vazul acelor cuvinte aerul sa-i paraseasca cu un "uush" pieptul si sa nu vrea sa se intoarca. nu se astepta sa reactioneze. si mai ales, nu se astepta sa reactioneze frumos. dar a tras aer in piept si a lasat lacrimile si cuvintele sa-i cada. le-a lasat sa se imprastie si sa faca ce stiu ele mai bine. cu fiecare cuvant pe care il scria simtea cum durerea se ascute. cum se infinge si se rasuceste inauntrul ei. mai ales din cauza sinesteziei aleia idioate, simtea intepaturi in zona pieptului. era asa de incordata si trista incat simtea ca nu are aer. ca nu poate sa-l prinda si sa si-l arunce in plamani. simtea ca se sufoca. ca se scufunda. si durerea aia ascutita pornea din inima si i se batea de coaste si facea ravagii pana cand se putea materializa in cuvinte. dar nu. nu mai voia cuvinte, cand si-a dat seama ca cuvintele au adus-o aici de la inceput.


i-a venit in gand galopand fiecare gest frumos pe care l-a facut fata de ea. fiecare "you're amazing". fiecare "multumesc ca existi". fiecare "sunt asa de bucuros ca mi-am ascultat instinctul". fiecare "I'm falling in love with you". fiecare bullshit pe care i l-a servit in zilele alea. fiecare privire care o facea sa se simta ca este singura din lume si ca ea e cheia fericirii lui. fiecare zambet. (zambetul ala o sa-i lipseasca, chiar daca era doar o iluzie.) fiecare film vazut impreuna. fiecare "facem cum vrei tu". fiecare episod de serial vazut impreuna. fiecare melodie aratata. fiecare "te invat vreodata ceva rau?" spus lui, de ea. fiecare sentiment de apartenenta, care se ivea la gesturi mici si confortabile. fiecare clipa de confort alaturi de el. toate astea galopau in mintea ei la nivel de milisecunde si se bateau si explodau. fiecare "I'm falling in love with you". nu au fost multe, dar fiecare.


inchide ochii sa-i scurga de lacrimile care se agita in continuare sa iasa si sa-i umbreasca vederea. acum lasa de-o parte gandurile bune si le face loc indoielilor. fiecare indoiala ca se misca prea repede. fiecare indoiala ca simte prea multe, dupa doar putin peste o saptamana. fiecare indoiala ca se poate iubi asa usor. fiecare indoiala ca se gasesc oameni perfecti in lumea asta. fiecare indoiala ca o sa o lase. fiecare indoiala ca o sa o indeparteze. fiecare indoiala ca cumva va ajunge sa strice tot, pentru ca asa i se intampla de fel.


reuseste cateva ore sa se plimbe pe malul apei si sa isi revina. reuseste sa respire. reuseste sa gandeasca ca durerea ei nu e asa mare in comparatie cu a altora, si ca pamantul se va roti perpetuu chiar daca ea nu se urneste din loc. dar reusita cea mai mare a ei din seara aia, a fost ca a putut sa vada. odata ce lacrimile i s-au uscat pe obraji, a putut sa vada ca de fapt totul a fost o iluzie. isi da seama ca fiecare vorba si gest auzite, au fost doar niste sperante materializate de un bun manipulator. a vazut ca s-a deschis prea tare fata de cineva pe care nu il stia suficient, si a vazut cum el a gasit oportunitatea de a profita de asta. nu il acuza pentru asta. pentru ca nu a fost greseala lui, ci a ei. a fost slaba. i-a dat sansa pe tava, si prost sa fii sa nu o iei. a zis inconstient "te rog, raneste-ma" si el s-a supus.


cand a reusit sa vada, lacrimile au inceput sa-i curga iar. si indoielile au inceput sa apara. dar nu aceleasi. total altele. s-a indoit de ea. "sunt naiva?" "sunt proasta?" "sunt o victima?" "sunt o curva?" nu poti sa te daruiesti cuiva asa de total, fara sa il cunosti, si sa nu ajungi sa gandesti asa. a lasat gandurile de-o parte si a cautat confort unde a stiut ca sigur il gaseste si ca e genuine. a sunat-o pe mama. care dupa ce i-a spus ca a avertizat-o in repetate randuri sa nu "se arunce", i-a spus ca e acolo si ca o asteapta acasa. s-a simtit din nou invaluita intr-o bula de iubire. dar de data asta era reala. asa reala ca se putea arunca pe spate cu ochii inchisi in ea. stii, cum fac aia exercitiile alea de incredere, cand se lasa pe spate si ii prinde partenerul. si a zambit. "nu sunt curva. sunt cum aleg sa ma vad."


oricat de confortabil te-ai simti, alege prima oara sa crezi ca totul e o iluzie. alege sa fii sceptic si sa pui sub umbra indoielii lucrurile care par a fi prea frumoase sa fie adevarate, pentru ca de obice nu sunt. si dupa ...

call up mama when all else fails.

ah. that time again.

nu e necesar sa iti spun sa te uiti pe geam. nu. tu stii deja. simti. cu toate simturile. vazul iti este stimulat de toate beculetele si decoratiunile agatate peste tot. mirosul iti este asaltat de aerul de iarna, si mai apoi de toate dulciurile ce se vand la tarabele din centru. pipaitul iti este dat peste cap de frigul de afara. manusi? cizme? caciula? nu conteaza. tot il simti. auzul iti este satisfacut de colinde si alte sunete festive. si in sfarsit gustul. am lasat ce e mai bun la sfarsit, caci asta imi este obiceiul inca de mica. stii foarte bine ca atunci cand zic Craciun, zic ciocolata (lichida, solida, nici nu conteaza), turta dulce si alte bunatati care iti fac "sa ploua in gura" cel putin la fel de tare ca primele.


acum ca ti-ai amintit ce luna e, da-mi voie sa iti amintesc alte lucruri esentiale. toata lumea din jur a inceput sa spuna cat de bine e sa fii bun. cat de bine te simti daca daruiesti. cum ar trebui sa apreciezi lucrurile marunte. da. ok. sunt total de acord cu fiecare lucru in parte. si nu as vrea sa reiau ce se zice cel mai des de Valentine's Day, dar totusi ... de ce nu faci lucrurile alea in fiecare zi?? o fi asa de greu sa te uiti langa tine si sa zambesti ca persoana aia e inca langa tine, si ca nu ai visat-o? sau ar fi asa de greu sa surprinzi pe cineva prin gesturi mici? sun-o pe mama ta si spune-i ca o iubesti. ai idee cat de mult ar incanta-o? sigur mai mult decat o alta esarfa de craciun. sau lumanare parfumata sau mai stiu eu incotro te indreapta alegerile. sau da-i o ciocolata unui prieten. si bucura-te cand ii vezi fata cum se lumineaza.


dar stii ce? nu. hai sa lasam tertipurile. hai sa lasam "fii bun tot anul" si restul. hai sa inchidem ochii si sa simtim. ... nu ma minti. stiu ca nu i-ai inchis. inchide-i 5 minute. ok? poti sa te lipsesti de la nebunia cotidiana care-ti mentine viata pe linia de plutire 5 minute. haaai. stiu ca vreeeei. inchide ochii si trage adanc aer in piept. la ce te gandesti? care e primul gand care iti strabate cortexul cu pasi grabiti? care? pentru ca oricare ar fi ... ala e cel mai pur.

o sa fiu corecta si o sa-ti spun la ce ma gandesc eu. cand inchid ochii si ma incapatanez sa iau in piept tot aerul din camera, brusc se transforma tot. sunt acasa. ma uit in jur si vad un brad. vad decoratiuni de craciun ( don't judge me. e sarbatoarea mea preferata ) peste tot. vad beculete la marginea ferestrelor si in curte prin copaci. mh. curte? acum vad ca nu sunt in apartamentul alor mei si zambesc. o casa frumoasa. lemn si sticla. si imi provoaca un sentiment de apartenenta cum nu am mai intalnit. ma intorc la brad si trec de el. deodata un zambet mi se formeaza pe buze, care simt efectiv cum imi lumineaza fata. pentru ca dincolo de geamul ce desparte livingul, unde sunt eu, de bucatarie, esti tu. gatesti? eroule! si imi dau seama ca de aici provine sentimentul de apartenenta. de aici. din sufletul ala care face cat mii de cuvinte insiruite in spatiu real si virtual la un loc. de fiecare data cand inchid ochii te vad pe tine.

tu ce vezi? fix primul gand? ce te face sa tresari? te gandesti la mine?


orice ar spune masa de oameni de dincolo de zidurile tale, orice fraza uzata ti-ar trece razant pe langa urechi, de sarbatori ideea de baza e sa faci ce simti.


do whatever the fuck makes you happy!

life altering.

Hai sa zicem ca intr-o zi pleci. Pleci. Si lasi totul in urma. Lasi familie, prieteni si potential iubit. Sa zicem ca pleci numai pentru cateva luni si ai deja planul in cap pentru ce anume faci cand te intorci. Dar ce faci cand ajungi departe si constati, socat, ca apartii locului acela? Cum iti justifici sentimentul de apartinere la un loc atat de departe de casa ta? De familia ta. De prietenii tai. Cum?


Sunt la mii de km de casa. Stau in patul care a devenit al meu si inchid ochii. Nu conteaza ora la care ma trezesc pentru ca maine sunt pe tura de dupa masa. Ma gandesc la ai mei. Nu pot sa le zic de fiecare data cand vorbesc cu ei ca nu imi e dor. Asa ca aplic bine cunoscutele si mult trebuitele "white lies". Au nevoie sa stie ca imi lipsesc, desi adevarul nu e chiar asa. Adevarul e ca simt ca aici e locul meu si nu ma mai simt legata de casa. Chiar daca nu cunosteam pe nimeni cand am ajuns aici, m-am simtit acasa. Intre timp am cunoscut lume si mi-am facut prieteni. Prieteni care nu ii inlocuiesc pe cei de acasa, dar care ma fac sa simt si mai putin lipsa lor. Ma gandesc la mama care e mereu vesela cand ma aude si ma gandesc la tata care aproape plange ca nu sunt acasa. Ma gandesc la fratele meu care stie, oriunde as fi pe glob, ca tin la el ca la ochii din cap si mereu ii voi fi alaturi. Apoi gandurile mele pleaca. Si ma gandesc la tipul cu care vorbeam si i-am promis ca ne vedem cand ma intorc. Ce departe de mine e gandul ala. Ma gandesc ca acum e doar "somebody that I used to know" si cam atat. Ma gandesc la tipul pe care l-am cunoscut aici si care m-a refuzat tocmai din teama ca plec. Ma gandesc la cum ar evolua lucrurile intre noi daca nu am fi limitati de bariera asta temporala. Ma gandesc cum ar fi sa ma trezesc langa el dimineata, in orasul ala un pic mai mare ca asta de ne place amandurora. Ma gandesc cum ar fi sa avem date-uri romantice seara pe intuneric. Ma gandesc cum am juca golf impreuna si m-as opri sa-i admir pasiunea cu care o face. Ma gandesc cum ar fi sa stam intinsi in pat si sa-l ascult cum imi povesteste despre viata lui. Ma gandesc cum ar fi sa avem ceva serios, sa evoluam impreuna. Cum ar fi sa locuim impreuna. Cum ar fi sa dansam impreuna. Cum ar fi sa avem grupul nostru de prieteni si sa iesim impreuna. Dar stai. Plec ...


Apoi ma gandesc cum ar fi sa ... stau. Cum ar fi sa stau? Cum ar fi sa ma las prada locului astuia care simt ca ma cheama? Cum ar fi sa iau decizia vietii mele si sa-mi mut viata in alta emisfera a globului? Cum ar fi sa fac ce simt? Si sa trag sa imi indeplinesc o dorinta pe care o simt mai mare decat ratiunea. Da. Ar fi decizia vietii mele. Pe care nu trebuie sa o iau ca x e acasa si nu aici. Sau pentru ca y e aici si nu vreau sa stau departe. Nu. Decizia asta se face mai mare cu fiecare seara in care stau in pat, singura, cu ochii inchisi si ma gandesc cum mi-ar fi viata peste 5-10 ani. Simt ca o sa fiu aici. Ai simtit vreodata ca apartii unui loc? Sau esti mai superficial si nu tii cont de asta?


Acum ma gandesc la acelasi lucru. Acasa, la mii de km de locul in care simt ca imi e viata. Intreaga viata. Stau in alt pat de-al meu, cu ochii inchisi si ma gandesc. Ma gandesc ... ce mai caut aici??


Cateodata, o singura clipa, are puterea de a-ti schimba toata viata. Ai gasit clipa aia?

hero or villain?

Acum ceva ani de zile am vazut un serial, ceva sf, aparent fara prea mult substrat. Zic aparent, pentru ca pentru ochiul neantrenat, parea ceva simplu. Oameni cu superi puteri. Care da, lupta intre ei. Dar de fapt, povestea isi are radacina in acel proverb, conform caruia fiecare dintre noi are doi lupi in interiorul sau. Unul rau si unul bun. Si supravietuieste cel caruia ii dai de mancare. Serialul ilustra perfect ying-ul si yang-ul. Orice are parti bune si parti rele. Depinde doar de tine care razbate la lumina.


Sa fi avut vreo 17 ani cand a cunoscut-o. S-au vazut la scoala si s-au imprietenit aproape pe loc. S-au inteles din priviri. A fost foarte interesanta conexiunea aia creata in asa scurt timp. Au devenit cele mai bune prietene in descursul a numai cateva zile. S-au pliat una dupa cealalta si au inceput sa-si petreaca timpul liber in proportie de 80% impreuna. Stateau in aceeasi banca. Mergeau impreuna acasa. Isi faceau temele impreuna si copiau la lucrari impreuna. Mereu era un sprijin reciproc intre ele, neinteles de restul colegilor lor. Nu si-a dat seama cand a cunoscut-o ca totul e perfect. E prea perfect. Ca rasul ala mereu prezent pe buzele ei, ascunde secrete negre, murdare. Nu stie daca a fost naiva sau pur si simplu speranta ei in bunatatea oamenilor a dominat din clipa in care a cunoscut-o. Cert e ca o perioada nu si-au prea vorbit. Nu erau certate sau ceva, pur si simplu soarta le-a rupt si le-a dus in parti destul de diferite incat legatura dintre ele s-a slabit un pic.

In timpul asta a cunoscut un baiat. Un baiat aparent de treaba si dragut cu ea. S-a lasat orbita de bunatatea asta aparenta a lui, de zambete si promisiunile false, de mangaierile venite in momentele prielnice. De tot. Acum cand se gandeste, da vina pe carisma lui. Dar pe cine minte? A fost clar vina ei. Ca nu i-a simtit falsitatea atat de bine mascata. E un bun judecator de caractere si totusi hiba asta a lui, i-a scapat. Si-a dat seama cat de fals e el, cand a luat contact cu un prieten de-al lui care i-a spus fara sa vrea ceva ce dovedea cat si cum o mintea el. Nu i-a parut rau nicidecum pentru ca l-a cunoscut. Pentru ca tragand concluziile din aceasta intamplare, a putut sa isi ridice capul un pic mai sus. A putut sa se uite in jur si sa fie capabila sa trieze mai bine.

Evident, a ajuns la prietena ei. Cand a vazut-o de data asta, a privit mai adanc. Nu isi aminteste de ce. Poate din greseala, poate asa se obisnuise de cand l-a intalnit pe acel tip sau poate din orice alta cauza. Dar cand a privit ... stii cum e cand vezi un schelet care e imbracat in trandafiri si flori frumoase, dar dedesubt zace un simplu schelet aflat in putrefactie? Exact acelasi sentiment i l-a lasat. A vazut cat de acida si rea e de fapt. Si nu a inteles cum s-a lasat pacalita de fatarnicia ei de joasa speta. A primit-o cu caldura. I-a oferit prietenia ei, doar ca sa afle ca isi batea joc de aceasta prietenie vorbind-o pe la spate si ... ce mai fac fetele. A ramas surprinsa la inceput si s-a mustrat pe sine ca a  cazut prada acesteia. Dar dupa, a zambit. A privit-o si a realizat ca e de 10 mii de ori mai buna ca ea. Ca desi o vorbeste pe la spate, nu o poate atinge. Pentru ca atunci cand oamenii te cunosc cu adevarat nu pleaca urechea la toate cacaturile. Si cei care nu te cunosc si vor sa aiba sansa de a o face, nu asculta orice zvon.

Intamplarile astea doua, mai reprezentative, au intarit-o si format-o ca persoana. I-au deschis ochii si au facut-o mai atenta decat era. Dar si mai buna fata de persoanele sincere, care sunt cu adevarat prieteni si chiar merita. Asa a ajuns sa cunoasca o fata si un baiat minunati, care i-au ajuns prieteni foarte apropiati si in care chiar se putea sprijini. Pana la urma a realizat ca nu poate decat sa-i multumeasca asa-zisei prietene. Si sa se bucure in fiecare zi de prietenia celorlalti doi care o iubesc si o apreciaza cum e ea.

Fiecare are in el doi lupi: unul bun si unul rau. Tu ... pe care il hranesti? Does the hero or the villain inside you win the day? Or ... the life? Your life ...

Basm

Azi m-am hotarat sa-ti spun o poveste. Tie. Celui care esti departe sau poate aproape. Tie celui care esti de partea cealalta a ecranului meu si totusi ma privesti in suflet. Tie. Oricine ai fi tu. Povestea nu incepe cu a fost odata ca niciodata, dar este la fel de fantastica ca un basm. Pentru ca la un moment dat in viata asta universul cumva conspira si face ca un basm sa devina realitate. Acum daca realitatea aia se mentine permanent este doar alegerea ta. Si uneori ... nu numai a ta ...

Stii cum e cand totul e ... simplu? Chiar plictisitor? Nu te lasa inselat. Momentele alea, sunt momentele simple dinainte celor complicate, complexe. Sunt calmul dinaintea furtunii. Si furtuna a fost. L-am cunoscut intr-o seara simpla, in care dadeam scroll pe internet din plictiseala. Recunosc un suflet trist de la o posta. Am in sange asta. Empatia mea da pe afara uneori. Si cum nu pot lasa pe cineva sa sufere singur, pentru ca mi se pare nesimtire, am incercat sa fac ce-mi sta in puteri sa-i distrag atentia. Am reusit. Normal. Ar trebui sa fac asta ca si mod de a-mi castiga traiul. Si am vorbit. Ore. Pana undeva spre 2-3 dimineata. Nu-mi amintesc exact si e si prea putin important acest lucru. La inceput am vorbit despre fapta care i-a intristat sufletul si apoi am ajuns la ... orice. De la biciclete la filosofie. Caci atunci cand ai cu cine, timpul si subiectele se fumeaza mult prea repede. Dupa cateva ore de discutii, am inchis ochii si am oftat. Mi-am golit plamanii de aer si am strans ochii. Un gand mi-a strabatut cortexul si m-a zdruncinat un pic. "Asta e viitorul meu sot." L-am zis cu voce tare si m-a facut sa rad. Sunt nebuna. Chestiile astea nu se intampla pur si simplu. Nu stai plictisita intr-o seara si vorbesti cu cineva si iti gasesti un partener pe viata. Care naibii-s sansele? Slim to none.

Au trecut zilele. Nimic nu ne statea in cale. Decat distanta, dar pana la urma cui ii pasa? Pe cine intereseaza distanta cand aude efectiv tot ce si-a dorit sa auda de la cineva? Cand persoana aia bifeaza totul de pe  lista mentala de calitati punct cu punct? Poti sa astepti cateva luni, pentru ca ce inseamna cateva luni comparativ cu toata viata? Zambesc cand ma gandesc la zilele in care vorbeam la 12 noaptea de gauri negre si supernove. Zambesc cand imi amintesc fiecare plan in parte ... zbor cu parasuta ... urcat pe munte ... doi copii ... casa de lemn ... imbratisari ce tin toata noaptea ... filme ce au ca subiect pasiuni comune ... Zambesc cand imi amintesc siguranta cu care priveam situatia. Nu era nimic cu poate in fata.

O lacrima mi se prelinge pe obraz. O lacrima pentru fiecare "poate" pe care a inceput sa mi-l zica dintr-o data. "Poate vin" in loc de "vin joi". "Poate apuc sa vin" in loc de "mergem impreuna". "Poate nu acum" si "am nevoie de timp" in loc de "sigur ca acum". Cate o lacrima pentru fiecare indecizie ce si-a facut loc in mintea lui. Cate o lacrima pentru fiecare gand negru care mi-a acaparat mintea. La inceput a fost numai unul, apoi s-a inmultit mai ceva ca moliile. Si ieseau gandurile din coconul lor si zburau, invadandu-mi mintea. Am plans mult o vreme. M-am trezit in dimineti plangand si am ajuns la concluzia ca mai bine o rupem.  Dar ceva indestructibil nu poate fi rupt.

Sunt un amalgam de emotii cand ii simt mainile pe umeri. Ma intoarce usor spre el si ma priveste cu blandete. Vad cum privirea lui plina de iubire capata nuante de ingrijorare. Nu trebuie sa imi zica ce gandeste pentru ca efectiv stiu si simt. Stiu ca se teme inca ca nu il cred. Se teme ca intr-o zi o sa-i zic ca nu ma merita si o sa plec. Se teme sa nu fiu fericita. Si se teme aiurea.

Dupa luni in care nu am avut contact mai deloc, ne-am intalnit. Stii ce auzi in basme? Ca exista dragoste adevarata? Suflete pereche? Ca e frumos cand le intalnesti? Ca timpul se opreste? Ca simti? Toate-s subaprecieri. Ce am simtit nu poate fi efectiv descris in cuvinte. I-am promis o sansa. Nu doua. Ci numai una. Caci asta e numarul sanselor pe care il da un om ranit in atatea randuri. Si a fost tot ce a trebuit sa-mi demonstreze in fiecare zi ca doar idiotii merita doua sanse. Si el ... nu era niciun idiot. A luat acea sansa si si-a cladit viata in jurul ei. Viata noastra. Zambesc din nou cand simt ca ma cuprinde in brate si isi pune barbia pe umarul meu. Caldura lui fizica e mult inferioara celei sufletesti. In anii astia alaturi de el mi-am dat seama ca omul perfect chiar exista. Sigur ... a fost greu la inceput. Ingrozitor. Cu plansete si dureri de cap. Cu nervi si telefoane trantite. Dar acum, cand imi privesc verigheta de pe deget si cei doi copii, stiu ca basmele exista. Trebuie doar sa crezi ...


"One day, whether you are 14, 28 or 65 you will stumble upon someone who will start a fire in you that cannot die. However, the saddest, most awful truth you will ever come to find - is they are not always with whom we spend our lives." Oh, but sometimes, they are. :)

jumatate tu ... jumatate ... eu?

Stii cum e sa te trezesti dupa ce ai visat urat? Cand iti auzi bataile inimii parca in urechi si-ti simti spatele acoperit de o pelicula de transpiratie rece? Eu ca sa scap de imaginea pe care mi-au bagat-o in cap cosmarurile, ma ridic, imi pun capul intre genunchi si incep sa plang. In comparatie cu transpiratia rece care ma imbratiseaza, lacrimile imi sunt fierbinti. Lasa dungi umede pe obrajii mei si parca odata cazute spala visele rele. Sa ai cosmaruri e ciudat. Te trezesti bulversat, dezorientat, trist si suparat toate deodata. Dar cand persoana care ti le-a provocat e langa tine in pat … ce faci?

“Ia-ma-n brate. Am visat urat.” Lacrimile au inceput sa curga deja. Sunt cu un pas mai aproape de uitare. Corpul tau e lipit de al meu si nu conteaza ca nu pot sa respir de cat de cald mi se face. E bine. Ma linisteste. Nu stiu daca e datorita tie in mod special sau daca ma linistea oricine ar fi fost langa mine. Au intervenit multi “nu stiu” in ecuatie de cand te-am cunoscut.

Era iarna si stii cum mereu ajungi la un moment dat sa cunosti un prieten de-al unui prieten. Tu ai fost ala. Nesimtit pe alocuri, dar pana la final o persoana cu suflet mare.  Mi-ai umplut gandurile in scurt timp si nici pana in ziua de azi nu imi dau seam de ce. Stii cum sunt fetele … isi cauta propriul lor baiat rau pe care sa-l transforme in persoana aia care e buna doar pentru ele. Da. Asta e definitia visului frumos. Te-ai incapatant sa iesi din stardarde. Fiecare replica a ta sa fie una la care nu ma asteptam. Dar asta nu e neaparat de bine. M-ai distrat uneori, dar de cele mai multe ori m-ai calcat.

Stii ce? Nu. Nu te mai gandi cum e sa te trezesti dupa ce ai visat urat. Stii cum e sa fii atat de nervos incat sa-ti persiste o conversatie in minte si sa o continui continuu? Sa cauti cea mai buna replica. Aia care sa nu te faca sa suni disperat si afectat, dar nici nepasator. Sau mai bine ar trebui sa pari indiferent. E simplu. E cea mai banala rezolvare. In loc sa-ti spui ca oamenii se schimba. In loc sa speri. In loc sa dai sanse oamenilor cum se dau flori de 8 martie.  Stii cum e sa fii atat de nervos si suparat incat sa te simti efectiv ca un copil mic? Sa simti ca ai involuat intelectual. Sa simti ca ai lasat pe cineva sa-ti intre pe sub piele si oricat ai freca cu peria de sarma nu dispare. Normal ca nu dispare. E ca un tatuaj, adanc batut in straturile de piele. Si te mustri in fiecare zi ca ai lasat sa se intample asta.

Au trecut ani. Ani de la visul urat si de la starile de nervozitate pe care mi le dadeai ca pe o doza zilnica a unui medicament pe care nu il voiam si de care nu aveam nevoie. Ani in care am cunoscut persone decente, bune, care m-au schimbat in bine. Ani in care am refuzat sa vorbesc cu tine. Ani in care am dusa o lupta fantastica cu mine cand treceam prin centru pe langa casa ta. Ani in care am ajuns sa fiu fericita. Si zambetul de pe buzele mele foarte rar lipsea. Ani in care am avut relatii si dorinte. Mai putin si mai mult importante. Am vrut sa ma ridic Si pe alocuri sa ma cobor. Ani in care ascensiunea mea profesionala a fost continua si m-a dus departe.

Si acum imi amintesc cum a fost prima oara cand am iesit din tara pentru munca. Mi-am gasit cu greu un loc intr-un internship in Franta. M-au chemat si am sustinut un interviu si mi-au propus sa stau acolo 6 luni. Au fost niste luni pline de energie, pline de experiente noi, pline de munca, pline de invataturi si pline de distractii. Si lasa-ma sa-ti spun … Francezii aia … chiar stiu ce fac. Si aici nu vorbesc numai de mancare. Dupa mult timp in care nu am vrut relatie, si am vrut sa fiu libera, fara obligatii si fara constrangeri, pe neasteptate am cunoscut pe cineva.

Stii cum e sa vina cineva pe nepregatite si sa-ti dea peste cap lumea pe care o stiai pana in momentul ala? Stii cum sunt saruturile alea care te fac sa nu-ti doresti nimic mai mult decat sa lenevesti zile intregi intr-un pat uitandu-te la filme, imbratisati? Cate filme am vazut in primele saptamani ale relatiei, nu vazusem intr-un an intreg. De mult nu mai avusesem timp sa stau pur si simplu sa ma uit la filme. Era ca si cum aveam bucatica mea proprie de rai. Practic stateam impreuna. Ma obisnuisem sa vad ochii aia in fiecare dimineata. Erau lucrul care-mi garantau buna dispozitie din ziua aceea.

Ies din casa si dau de aerul usor intepator de aprilie. E primavara, dar inca vremea nu s-a incalzit de tot. Dar totul este verde, asa cum imi place mie. Imi pun castile in urechi si porneste muzica. Random. Dire Straits. Where do you think you’re going? Rad de melodie pentru ca merg fara directie. Trebuia sa merg la munca la ora asta, dar am primit un mail aseara tarziu ca e firma inchisa azi pentru ceva problem tehnice. Aveam deja de cateva zile problem cu pc-urile. Ceva virusi. Am idee despre ce e vorba, dar nu m-am implicat avand in vedere ca firma are divizie IT. Si cum e vineri, s-au decis ca azi sa fie ziua in care se repara tot, pentru ca luni sa incepem saptamana in forta. Mail-ul l-am citit abia cand ieseam pe usa, pentru ca aseara nu am avut timp nici sa respir. Am ajuns tarziu si nu ma interesa decat sa ma cuibaresc in bratele prietenului meu si sa dorm linistita.

Where do you think you’re going?

I think you don't know

You got no way of knowing

Incep sa fredonez fara sa-mi dau seama pe unde sunt deja. Cand ma uit atent in jur, imi dau seama ca sunt langa locul tau de munca. De ani de zile nu am mai dat importanta cand treceam pe strada asta, desi este una principala pe care trec aproape zilnic. Intamplarea face ca eu sa lucrez doua strazi mai incolo de strada pe care lucrezi tu. Ma opresc si citesc placuta cu firma. Zambesc pentru ca esti undeva acolo in sufletul meu. Sunt unele persoane care oricat de rau te-ar fi tratat (bine, nu ma refer la injuraturi si batai) au avut acel je ne sais quoi datorita, sau din cauza, caruia au ramas inradacinate in tine. Inchid ochii cateva secunde si-mi amintesc de ultima oara cand ne-am vazut. De cosmarul pe care l-am avut. De lacrimile care mi-au curs in dimineata aia. Dar incerc sa privesc mai profund de atat. Si asa imi amintesc cum am stat impreuna pe canapea si ne-am uitat la tv. Si ne comportam de parca era orice alta zi. De parca era normal sa fim asa obisnuiti unul cu celalalt. Era totul ok. Nimic nu vestea ce urma sa se intample. Deschid ochii cand imi suna in cap cuvintele pe care le-ai zis. Cuvintele care m-au ranit. Cuvintele care m-au impins sa iau decizia. Zambesc din nou. Au trecut ani de zile. Ma intreb cateva secunde oare unde esti. Daca esti bine. Daca esti casatorit. Daca ai copii. Inspir, ma intorc si merg in drumul meu. Doar ca simt o mana pe mana mea care ma opreste din a inainta.

Iar ma trezesti din somn cu plansul tau…plangeai din orice, ma enerva asta mai mult decat orice…mai mult ma enerva ca eram neputincios la lacrimile tale si oricat de mult imi spuneai ca te linisteste imbratisarea mea, eu eram tot mai nelinistit de faptul ca era prea putin ceea ce faceam. Simteam, pentru ca dupa un timp te eliberai din ea printr-o smucitura, iar ultima data ai spus ca e ca o menghina care pur si simplu nu te lasa sa respiri, implicit sa traiesti. Stiu ca am mainile mai badarane, Dar asta a fost prea de tot si mi-am revenit in starea de dinainte sa te cunosc. Am explodat si nu ma mai puteam controla. Ti-am reprosat orice lucru, oricat de mic ar fi fost. Nu ti-am vorbit niciodata urat si nici atunci nu am facut-o. Dar tonul a fost… Apoi ai inceput sa plangi mai tare, iar eu am stat cu mainile in buzunar, nepasator, victorios, mandru de realizarea mea josnica. Am sunat la taxi, la aceeasi firma la care sunam mereu si am spus: La  adresa X, pentru ultima oara! Zambesc victorios in timp ce tu plangeai din ce in ce mai tare.

Si am plecat, nu m-am mai uitat in spate si am trecut din relatie in relatie pana cand m-am oprit la ea. Frumoasa si a naibii...nu plangea ca tine, nu era sensibila precum erai tu...semana mai degraba cu mine, mai rece. Era ceea ce imi doream..sau credeam ca imi doresc. La un moment dat te saturi de expresia ei fara sentiment, de privirea rece. Si imi aduceam aminte de lacrimile tale. Apoi mi-am dat seama ca nu meritai sa storci o lacrima pentru mine, dar dupa ce te faceam sa plangi, imi dadeam seama de ceea ce faceam si imi reveneam ca un boxer din pumni. Iar tu mereu ma iertai si imi dadeai sanse...nu meritam si trebuia sa ma parasesti de mult, dar totusi nu ai facut-o, iar asta ma facea sa cred ca esti mai puternica decat pari.

Si erai puternica, pentru ca trebuie rabdare si putere sa reusesti ce ai reusit tu…tu m-ai facut sa fiu ceea ce nu credeam ca o sa fiu vreodata: om. Din magarul care tragea fetitele de coada in generala, apoi in nenorocitul care vrajea fetele in liceu si apoi nu le mai suna, ba mai mult, se lauda ca se culca cu ele si o stia toata scoala, tu ai reusit sa ma faci om. Te-am apreciat si te apreciez in continuare si nu cred ca exista zi in care sa nu imi para rau pentru ceea ce s-a intamplat in acea dimineata…atunci am pierdut singura persoana la care am tinut cu adevarat si am pierdut-o din cauza mea.

Poate din aceasta cauza orice privire a ei e rece, orice strangere in brate e de fapt o inemnsa dezamagire: nu erau din partea ta. Nu conta altceva, nu simteam iubirea, desi poate exista din partea ei…dar sentimentele mele le-am risipit pe o singura persoana. Sau poate nu trebuia sa le risipesc si poate tu erai singura pentru care trebuia sa am sentimente in viata asta. Dar nu voi afla raspunsul la intrebarea asta. Sau cel putin asta credeam pana cand…

Am inceput sa te vad pe strada din ce in ce mai des. Mai intai credeam ca te confund, dar era clar ca nu aveam cum. Era imposibil sa nu te recunosc, din 1000 de persoane te-as vedea numai pe tine. Dar la inceput refuzam sa cred ca tu esti. Intorceam capul si nu ma gandeam la tine. Dupa un timp, ma uitam la tine si ma intrebam la ce te gandesti cand treci pe langa locul meu de munca. Daca iti aduci aminte ca ma asteptai sa ies de la munca in fata magazinului de bijuterii la care te uiti mereu. Daca iti aduci aminte ca ti-am promis ca o sa te cer de sotie cu un inel de la acel magazin.Nu stiam ce cauti pe acolo pentru ca niciodata nu zaboveai, doar treceai rapid. Mereu treceai pe la aceeasi ora, deci sigur mergeai la munca pe acolo. Am vrut uneori sa te astept afara si sa raman “surprins” ca te intalnesc pe acolo, dar niciodata nu am avut tupeul. Pana intr-o zi cand ai trecut pe la o ora neobisnuita pe acolo. Te-am vazut cum fredonai ceva si ai zambit. Nici nu m-a interesat ca seful meu a strigat dupa mine sa ma intorc la munca. Nu mai conta, trebuia sa vorbesc cu tine. Ai dat sa pleci, iar eu te-am prins de mana…si era la fel de rece precum in acea dimineata fatidica.

M-am intors si ti-am vazut pe fuga ochii cum ma privesc. Stii cate luni am stat cu gandul doar la ochii tai? Se spune ca iubesti persoana care-ti vine in gand la 2 dupa amiaza, cand esti ingropat in munca, nu aia la care ta gandesti la 2 noaptea cand te bagi in pat singur. Eram la munca si nu vedeam decat ochii tai albastri urmarindu-ma pe peste tot. A fost cea mai mare dovada de putere cand am inceput sa reusesc sa ignor imaginea aia mentala a ta. Am reusit sa trec peste ea. Si iata-ma aici. Ani de zile mai tarziu, fata in fata cu persoana de care am fugit mult timp, tu. Ma asteptam sa ne intalnim la un moment dat, doar muncim atat de aproape unul de celalalt. M-am uitat trecator la magazinul de bijuterii in fata caruia suntem. De cate ori am trecut pe acolo gandindu-ma ca poate azi ai intrat sa cauti inelul, nici nu le pot numara. Ma uit la mana ta, care-mi tine mana captiva si simt asprimea ei. Erai un om al tastelor, ce s-a intamplat oare cu tine? Imi trec privirea peste corpul tau si observ ca esti imbracat cum sunt obisnuita sa te vad. Si apoi fac pasul. Imi ridic privirea si o intalnesc pe a ta. Nu e furia aia pura pe care am vazut-o in ziua aia. Nu. E … un sentiment pe care nu l-am mai vazut intiparit in cutele de pe chipul tau. E … dragoste? Nu. Nu poate fi. Trebuie sa incetez sa ma imbat in speranta unei fantezii. Prietenul meu ma asteapta acasa. Femeie, trezeste-te! Vino-ti in fire si pleaca! Intoarce-i spatele si du-te. Dar e ceva in toata postura corpului tau care ma face sa nu plec. Esti resemnat. Te comporti cu mine ca cu un animal ranit. Si exact asta sunt. E incredibil cum ai trecut peste ceva si cand te intalnesti cu persoana responsabila, iti vine totul inapoi in fata ochilor de parca au trecut ore, nu ani. Cand sunt aici, nu aud masini, nu aud oameni. Nu cunosc pe nimeni in afara de tine. Nu am prieten. Nu am nimic. Sunt goala in fata ta, pentru ca exact asta ma faci sa fiu: o carte deschisa. Stiu ca daca deschid gura si vorbesc, nu o sa te faca decat sa-mi raspunzi si ma voi indragosti de vocea ta din nou. Dar, cu ultima putere ramasa, dau sa plec. Si in momentul ala tu faci singurul lucru care ma poate opri. Lucrul care ma face sa uit de cosmaruri. Si anii fara tine au fost o forma de cosmar. Ma iei in brate. Atat. Si ma ineci in tine. Inchid ochii si aleg ca doua minute sa stau asa si sa nu ma gandesc la nimic.

“Mi-a fost dor de tine.” Cuvintele tale simple, rup ceva in mine. Si stii ce rup? Legatura cu prietenul meu. Legatura care credeam ca e indestructibila si care credeam ca imi alimenteaza insasi viata. Se pare ca legatura aia era mai firava decat un fir de ata. Si tu ma tineai legata de tine cu un fir de paianjen. Asa subtire ca era invizibil de mult. Dar atat de puternic ca nu-l putea rupe nimic. Simt cum lacrimi imi curg pe obraji. Renuntasem la obiceiul asta. De fapt, ultima oara am plans in dimineata aia cu tine. Dar tu nu ai nici cea mai mica idee.

“Si mie.” Spun cu vocea gatuita de emotii. Nu ma asteptam ca urmatoarea data cand te vad sa trezesti sentimentele de mult uitate in mine. “Si acum?”

                                                                                                       

Rece si speriata, te intoarci spre mine. In sfarsit, te pot privi din nou in ochi, dupa atata timp. Dar…nu pot. Imi arunc privirea altundeva, cum pot face asta cand stiu ca am plecat ca ultimul om si ochii aceia erau inundati de lacrimi? Faceam orice ca sa ocolesc privirea ta, ma uitam la cum esti imbracata, apoi la parul tau, apoi la un oarecare de pe strada, orice numai ca sa nu te privesc in ochi. Simt mana ta cum o mangaie pe a mea si ma inmoi, ma transform in plastelina si simt cum, in acel moment, ma puteai modela in orice. Ca o vraja, simt cum sunt atras de intunecimea ochilor tai si cum trebuie sa ma pierd in ei. Ma privesti inapoi si emotiile navalesc. Incep sa tremur incet, dar nu cred ca simti asta pentru ca te vad pierduta, cumva inerta. Mereu erai asa cand te napadeau gandurile, cand nu stiai ce sa faci in acel moment. Tu inerta, eu un nimic in mainile tale, o combinatie pe cinste, nu?

Iti revii cu o scurta miscare din cap, nu mai erai sub hipnoza si dai sa pleci, dar e doar o intentie. Stiu asta pentru ca e total opusul imbratisarilor pe care le primeai, iar tu te smulgeai din ele. Acum era altfel…parca doreai sa te tin…si asta fac, te prind mai tare si te strang in brate si te strang ca pe o comoara pe care nu trebuie sa o pierd. “Mi-a fost dor de tine”, atat a putut procesa mintea mea in momentele acelea pe care le-am asteptat de atata timp. Te aud cum oftezi scurt, tragi aer in piept si spui: “si mie”. Eram iar noi doi, unu in bratele celuilalt. Nu ne mai pasa de nimic, iubiti, oameni, zgomot, important era sa te am acolo, in bratele mele, pentru ca in suflet ai fost in tot acest timp. “si acum?”…acum, nu stie nimeni ce urmeaza. Dar eu nu te mai las niciodata!

Guest star: Remus!

 The moment you feel like you have to prove your worth to someone, is the moment you absolutely and utterly  walk away.

Dear darling,

Nu o sa te plictisesc spunandu-ti din nou ca stau cu picioarele incrucisate pe pat si cu mintea la tine. Nu mai imi treci prin cap cum o faceai odata. Odata alergai prin gandurile mele de nebun. Odata, in anumite zile, erai doar tu in capul meu. Ceea ce poate era nociv. Era un soi de drog. Dar timpul a trecut si gandul mi se indreapta spre tine total involuntar si doar din cand in cand.

Acum vreo saptamana m-am gandit la tine. Cand am aflat ca doua persoane pe care nu le credeam in stare de o relatie stabila, amandoua si-au gasit pe cineva. A fost ... socant. Si poate chiar depresiv. Sa aflu ca pana si ei au pe cineva. M-am simtit singura. Dar nu asa cum ma simteam odata. Odata sentimentul asta persista in jurul meu, de pot sa jur ca ii atribuisem un miros si o culoare.

Intr-o zi, acum ceva timp, m-am trezit altfel. M-am trezit nedorind sa te vad langa mine. M-am trezit si am simtit ca e ok sa fiu singura si ca nu am nevoie de cineva acum. Evident, cand vii tu, persoana potrivita, o sa mi se schimbe un pic gandurile.

Te intrebi oare de ce iti scriu daca sunt impotriva intalnirii noastre? Pentru ca te-am ignorat destul de mult. Si cand ti-am scris, au fost atatea fantezii incat nu mai stii ce e adevarat si ce nu. Te-am pus pe ganduri dorindu-mi sa fii brunet, sau blond cu ochii albastrii sau caprui. Adevarul e ca nu conteaza. Ochii aia, orice culoare vor avea, vor fi cei mai importanti pentru mine. Si parul ala, orice culoare ar avea, se va satura sa tot treaca printre degetele mele.

Asa ca nu iti scriu sa iti zic ca imi odihnesc degetele pe taste si mintea in visare. Iti scriu pentru ca vreau sa stii ca vin. Acum am incetinit pasul. Pentru ca asta e perioada mea cu mine. Dar nu te-am uitat. Vin spre tine. Un picior in fata celuilalt si un gand in spatele celuilalt. Dar pana ajung, sunt atenta la drum si la ce vad in jurul meu. Respir aer nou in fiecare zi si ma inarmez cu idei si experiente noi. Pentru ca atunci cand voi ajunge la tine, sa fiu exact ce vrei. Pentru nu conteaza doar ca tu sa fii ce vreau eu, ci si invers. Am incetinit pasul ca sa te bucur cand ajung. Pentru ca atunci cand astepti mai mult, finalul e mult ma frumos. Si crede-ma ... asteptarea asta ... merita. Asa ca nu dispera. Incetineste si tu, si uita-te in jur. Analizeaza si bucura-te totodata. Avem timp sa fim impreuna. Tot timpul din lume.

And maybe ... i miss you though e never met you. Sometimes. :)

rules and dates.

regulile nu sunt decat un set de norme ce trebuiesc respectate. dar regulile sunt rezultatul gandirii umane, deci sunt defectuoase. regulile ... sunt facute sa fie incalcate.

m-am saturat sa fiu ingradita. sa ma gandesc uneori de doua ori cu ce ma imbrac, inainte sa ies pe usa. m-am saturat sa ma gandesc cum o sa fiu privita daca fac un anumit gest sau daca nu il fac. hai sa tragem aer in piept si sa vorbim pe subiect.

am cunoscut un tip. sex de la prima intalnire sau nu? sunat a doua zi sau dat mesaj? eu prima? el primul? daca nu raspunde, fara al doilea mesaj? daca scrie el, ii raspund greu sau fac totul natural? daca ma intreaba daca vreau sa petrec noaptea la el, spun da sau mai astept? daca e dragut cu mine sa cred ca ma place sau ca e politicos si atat? citisem candva ca in zilele noastre politetea e luata drept flirt.

astea sunt doar o mana de intrebari, fata de cele care ne trec noua, femeilor, prin cap. la noi fiecare gest e interpretabil. fiecare mesaj. dar vezi tu, unora nu ne plac joculetele astea de-a ghicitul ce ganditi. uneori e intrigant. uneori e ping-pong. gasesc acest joc plictisitor. poate inutil. de ce sa o lasam asa pe ghicite in loc sa fim concisi? directi? la subiect? am economisi timp. iti dai tu seama ca in timpul ala in care dam mingea la unul la altul am putea sa ne cunoastem prin alte metode? am putea sa iesim la film sau in oras si sa radem ca doi prosti cand am constata ca avem acelasi ringtone la telefon. dar nu. societatea asta de cacat ne-a impus niste reguli. nu suna a doua zi. sa nu pari disperat. well ... fuck that. nu pari disperat, crede-ma. pare ca iti pasa. ca esti dragut. daca eviti sa ii raspunzi si sa o vezi cateva zile, da. da. la inceput o va intriga. dar doar la inceput. dupa, se va gandi ca de ce sa-l astepte pe fraierul care o face pe inbordabilul cand poate foarte bine sa iasa cu cineva care e real interesat de ea.

regulile ne constrang. poate au rolul de a ne feri. nu zic ca nu. dar cel mai mult ne fac sa ne simtim intarcati. ne fac sa ne simtim inchisi. nu sunt doar rebeli cei care muleaza regulile dupa propriile lor idei si credinte. ci sunt destepti. oamenii destepti nu pleaca urechea la "fara sex la prima intalnire" sau "niciodata nu o suna a doua zi". sun-o a doua zi, daca asta simti. da-i un mesaj, ca nu-ti cad degetele. spune-i ca nu vrei sa vada pe altcineva.

dar de asemenea, spune-i cand nu iti pasa. nu o tine in loc. pentru ca poate femeia aia care a facut sex cu tine in prima seara, paradoxal, nu vrea doar sex de la tine. poate ti-a vazut sufletul ala bun in momentele in care vorbeai obosit la telefon pentru a ajuta pe cineva sa rezolve o problema. dumnezeule! nu mai fiti superficiali. si dati-le dracu' de reguli.

rules are meant to be broken.