e al naibii de frustrant ...
mai de mult, acum ceva ani de zile, aveam un blog. ganduri impuscate pe hartie. si prin hartie, vb de energie electrica, nu de copaci. si intr-o zi, a inceput cineva sa-mi raspunda gandurilor. a inceput sa imi scrie si sa ma amuze. am inceput sa vorbim la telefon. si ne intelegeam foarte bine. locuia undeva prin timisoara, daca gandurile imi sunt asezate in ordine cat sa-mi amintesc calumea. nu tin minte cum am inceput sa vorbim. nu tin minte cum am incetat sa vorbim, dar mi-ar placea sa vorbim din nou. ideea e ca ... stiu cum il cheama si nu il gasesc. era o prietenie buna si benefica mintii, dar soarta a zis "not on my watch..."
si mai de de mult ... eram prin clasa a saptea sau a opta, ceea ce inseamna acum muuult timp. nu imi amintesc cum, am inceput sa vorbesc cu o persoana deosebita. imi amintesc cum stateam ore intre intregi si vorbeam pe net. imi amintesc cum zambeam cand vorbeam. si imi amintesc cum imi trasarea inima cand imi scria. mi-a trimis si o scrisoare in care a pus scris pe un servetel o fraza dintr-un film ... chestie care m-a impresionat al naibii de tare. a fost prima persoana de care m-am indragostit si a fost totul teribil de platonic. dar imi amintesc cu o deosebita placere. probabil el nu stie absolut nimic de asta. probabil gandurile lui au pasit intr-o directie diametral opusa fata de ale mele, sau poate ... o data la 5 ani gandurile ne sunt in acelasi loc. imi amintesc ca a zis ca ma comport ca si cum am fi impreuna desi sunt sute de km departare intre noi. imi amintesc cum si-a facut o prietena si nu am mai vb. imi amintesc franturi de acum ani de zile. imi aminitesc zambete si cuvinte frumoase. imi amintesc doi copii ce gaseau alinare si noutate in cuvintele celuilalt. asta pana, viata si-a facut aparitia. cea mai mare parere de rau? nu imi amintesc numele. nu am nicio portita spre a lua legatura cu cineva la care am tinut. doar ca sa-i zic "hei, ce faci? iti amintesti ... ?" probabil nu.
poate nu am sansa sa vorbesc cu nici unul dintre acesti doi oameni minunati. sau poate ... viata aduce persoanele impreuna la momentul potrivit. dar sa astepti destinul sa-si faca treaba ...
e al naibii de frustrant ...
imagine
luni, 26 mai 2014
duminică, 18 mai 2014
nesiguranta
general valabil, toti oamenii sufera de nesiguranta. e stiut faptul ca femeile au mereu o problema cu felul in care arata, in timp ce barbatii stiu sa ascunda tot in spatele orgoliului. dar cand treci de el ...
niciodata un barbat nu e privit bine daca sta intr-un colt si sufera. asta trebuie sa faca in privat. cel putin la concluzia asta am ajuns dupa ani si ani in care colegii de liceu au facut misto de mine in mod repetat. baietii inteleg mai greu cand cineva vine dintr-un mediu mai greu. nici nu imi place sa ma gandesc la trecut. am suferit destul. am trecut prin iad si am reusit sa ies. era o perioada grea pentru mine, desi ajunsesem destul de sus ierarhic pe scara societatii. am dat din coate si am strans din dinti sa ajung unde ajunsesem. la suprafata am invatat acum mult timp sa nu arat ce simt. cine iti vede in suflet stie cum sa se foloseasca de asta. era o perioada grea pentru ca trecutul nu ma lasa nicio clipa sa traiesc in liniste. era asa de apasator incat aveam momente in care ajunsesem sa ... ma tai. momentele alea pentru mine erau o solutie. gaseam in durerea aia o eliberare. o portita a nu mai simti durerea psihica care efectiv ma ingenunchea daca o lasam sa ma cuprinda. totul a fost foarte greu si invatasem sa nu las persoane inauntru. nimeni nu avea voie sa imi citeasca sufletul. eram rau pentru oricine. nu vroiam sa infestez sufletul nimanui. eram un barbat puternic de 28 de ani. nu aveam voie sa ma plang. si sa tin minte era ingrozitor. era iadul meu pe care il purtam in permanenta cu mine. in afara de momentele alea rare in care lasa cate un firicel de sange sa mi se scurga din ranile pe care mi le faceam. aveam bratele pline de linii albe, acoperite partial de tatuaje. cat mai colorate. cat mai vii. cat mai ... opuse fata de sufletul meu negru.
nu dusesem o viata grea pana in acel moment. au fost probleme care au venit si au plecat. si de cativa ani, nu mai parea sa imi intre absolut nimic la suflet. aveam 25 de ani si incepusem sa ma simt cinica. incepusem sa cred ca m-am inchis in mine si ca nu mai pot lasa pe nimeni inauntru. aveam prieteni putini. sa zic ca puteam sa ii numar pe degetele de la o mana ar fi o supraestimare. ieseam rar in oras.nu credeam ca mai sunt facuta sa petrec cu lume. si ma gandeam ca nimeni nu o sa vada in carapacea asta a mea construita din greseala.eram singuratica. de mult timp, incepusem sa realizez. si ma simteam ok. imi era ok. foarte foarte rar, ma simteam singura.nu traiam in rai si nu aveam un iad personal. it was a kind of limbo. nu simtisem niciodata sentimentul ala ca as apartine undeva. incepusem sa cred ca e un mit. sa simti ca apartii unui loc, unei persoane. aveam nesigurante cum avea fiecare persoana si eram impacata cu ele. doar ca ... uneori ma gandeam ca daca ai langa tine persoana potrivita, fara niciun efort o sa faca nesigurantele alea sa dispara. da. persoana aia era un unicorn.
inchid ochii si ma duc in trecut. nu in trecutul meu negru, provocat de tatal meu. ha. buna asta. tata e cuvant ce nu il descrie pe acel om. dar nu. nu ma gandesc la acel trecut care ma umple de rani si ganduri negre. ma gandesc la ziua in care totul s-a schimbat. la ziua in care toata lumea a fost socata sa ma vada zambind. era o zi ploioasa. si alea erau cele mai naspa pentru mine. era in mod surprinzator o zi mai grea decat celelalte. eram nervos si mergeam de la munca spre casa. m-am hotarat sa ma opresc intr-un bar. era 7 aseara si aveam nevoie de un pahar de alcool sa imi amorteasca un pic gandurile. nu era un lucru greu de obtinut pentru ca nu beau de obicei, deci pentru scopul la care aspiram nu aveam nevoie decat de doua pahare de tarie. am intrat in barul in care mergeam de obicei si m-am asezat, neavand chef de nimic. eram cu capul lasat, uitandu-ma la telefon pentru ca tocmai se mai ivise o problema, cand s-a intamplat.
era o zi obisnuita. munca acasa munca acasa. altceva nu faceam. desi azi m-au chemat niste colegi de munca la o bere. oscilam intre a ma duce si a sta acasa sa citesc urmatoarea carte pe care mi-o propusesem. pana la urma am zis ca am nevoie sa ies. eram in orasul asta de ceva saptamani si nu am iesit calumea decat in primele doua zile. asa ca mi-am luat niste blugi stramti si un tricou mov si m-am indreptat spre locul in care urma sa ne intalnim. eram patrunsa in ganduri. de cand nu am mai fost cu cineva, de cand nu am mai remarcat pe cineva, incat sa intorc capul. eh. aiurea. mi-am indreptat gandurile spre alt domeniu. ma gandeam la ceva ce facusem in ziua aia la munca, ceva care mi-a dat gandit si ma zbateam sa inteleg solutia pe care mi-o daduse o colega. cand am ajuns, lumea era toata acolo. ceea ce ma asteptam, pentru ca am intarziat un pic. nu mi-a placut niciodata sa ajung inainte si sa fiu prima, asa ca lasam mereu o marja de vreo 5 minute in care sa intarzii. toti erau la masa si eu a trebuit sa merg la bar sa imi iau berea neagra pe care vroiam sa o gust de cand mi s-a oferit invitatia. am luat-o si am inceput sa ma indrept spre masa, cand mi-a sunat telefonul. nu m-am oprit din mers si cum eram atenta la telefon m-am impiedicat. la inceput am crezut ca mi-a iesit in cale un scaun, dar de fapt era un barbat care statea la bar. m-am izbit de el destul de tare incat o parte din berea mea a sarit pe pantalonii lui, iar el a fost nevoit sa ma prinda de talie sa ma stabilizeze, ca sa nu cad peste el. cand m-am uitat in ochii lui am vazut atat de multe incat am ramas impietrita. am vazut ceva ce urma sa imi schimbe viata, i-am vazut sufletul.
mana aia de pe talia ei imi trimitea furnicaturi pana in adancul sufletului. niciodata nu am simtit asta. niciodata nu m-am pierdut in niste ochi ataaat de frumosi. erau caprui? erau verzi? nu am idee. dar abia astept sa descopar. cum trec de la o culoare la alta in functie de stari. cum se simte mana mea mangaind toata pielea aia catifelata. m-am pierdut. m-am inecat in ea. dar culmea. am simtit ca inecandu-ma in ea, de fapt incep sa traiesc.
au trecut ani de cand am vazut ochii aia caprui-verzi. de cand am vazut-o cum mi-a citit sufletul si m-a udat cu bere neagra in toata partea inferioara a corpului. ani in care degetele mele au cunoscut fiecare coltisor al trupului ei si mintea mea s-a jucat cu toate gandurile ei. am invatat sa o citesc din gesturi. am invatat cum ochii i se fac verzi de suparare si oboseala, si i se fac caprui, aproape negri de furie sau pasiune. am invatat cum un om te poate vindeca, fara sa vrea. cum iti elimina nesigurantele pe care le aveai in privinta ta. ea mi-a aratat ca sufletul meu era doar in aparenta negru. si ca nu o pot strica.
au trecut ani de cand am vazut ochii lui, mai albastri decat cel mai albastru si senin cer. ani in care am invatat ca nu cunoscusem iubirea, si ca ... unicornii la care visam si ii mitificam de fapt exista. am invatat ca tot ce le ziceam prietenilor mei, dandu-le speranta ca dragostea adevarata chiar exista, era intru totul adevarat. am invatat ca e ok sa nu iti fie ok. si am invatat ca sunt persoane, fara de care nu poti respira, chiar daca au plecat din casa de 5 minute si sunt doar la un apel distanta. am trait si traiesc dragostea cu o pasiune mistuitoare care ma ineaca. m-am inecat in el. si culmea, asta m-a facut sa simt ca traiesc. sa simt ca apartin. sa ma simt acasa. nu depinde de unde, ci depinde de cu cine. in liniile colorate de pe mainile lui, si-au gasit casa degetele mele. si in sufletul lui plin de durere, mi-a facut loc si am consolidad bucuria care a inceput sa se nasca in el. l-am salvat si el mi-a luminat viata.
niciodata un barbat nu e privit bine daca sta intr-un colt si sufera. asta trebuie sa faca in privat. cel putin la concluzia asta am ajuns dupa ani si ani in care colegii de liceu au facut misto de mine in mod repetat. baietii inteleg mai greu cand cineva vine dintr-un mediu mai greu. nici nu imi place sa ma gandesc la trecut. am suferit destul. am trecut prin iad si am reusit sa ies. era o perioada grea pentru mine, desi ajunsesem destul de sus ierarhic pe scara societatii. am dat din coate si am strans din dinti sa ajung unde ajunsesem. la suprafata am invatat acum mult timp sa nu arat ce simt. cine iti vede in suflet stie cum sa se foloseasca de asta. era o perioada grea pentru ca trecutul nu ma lasa nicio clipa sa traiesc in liniste. era asa de apasator incat aveam momente in care ajunsesem sa ... ma tai. momentele alea pentru mine erau o solutie. gaseam in durerea aia o eliberare. o portita a nu mai simti durerea psihica care efectiv ma ingenunchea daca o lasam sa ma cuprinda. totul a fost foarte greu si invatasem sa nu las persoane inauntru. nimeni nu avea voie sa imi citeasca sufletul. eram rau pentru oricine. nu vroiam sa infestez sufletul nimanui. eram un barbat puternic de 28 de ani. nu aveam voie sa ma plang. si sa tin minte era ingrozitor. era iadul meu pe care il purtam in permanenta cu mine. in afara de momentele alea rare in care lasa cate un firicel de sange sa mi se scurga din ranile pe care mi le faceam. aveam bratele pline de linii albe, acoperite partial de tatuaje. cat mai colorate. cat mai vii. cat mai ... opuse fata de sufletul meu negru.
nu dusesem o viata grea pana in acel moment. au fost probleme care au venit si au plecat. si de cativa ani, nu mai parea sa imi intre absolut nimic la suflet. aveam 25 de ani si incepusem sa ma simt cinica. incepusem sa cred ca m-am inchis in mine si ca nu mai pot lasa pe nimeni inauntru. aveam prieteni putini. sa zic ca puteam sa ii numar pe degetele de la o mana ar fi o supraestimare. ieseam rar in oras.nu credeam ca mai sunt facuta sa petrec cu lume. si ma gandeam ca nimeni nu o sa vada in carapacea asta a mea construita din greseala.eram singuratica. de mult timp, incepusem sa realizez. si ma simteam ok. imi era ok. foarte foarte rar, ma simteam singura.nu traiam in rai si nu aveam un iad personal. it was a kind of limbo. nu simtisem niciodata sentimentul ala ca as apartine undeva. incepusem sa cred ca e un mit. sa simti ca apartii unui loc, unei persoane. aveam nesigurante cum avea fiecare persoana si eram impacata cu ele. doar ca ... uneori ma gandeam ca daca ai langa tine persoana potrivita, fara niciun efort o sa faca nesigurantele alea sa dispara. da. persoana aia era un unicorn.
inchid ochii si ma duc in trecut. nu in trecutul meu negru, provocat de tatal meu. ha. buna asta. tata e cuvant ce nu il descrie pe acel om. dar nu. nu ma gandesc la acel trecut care ma umple de rani si ganduri negre. ma gandesc la ziua in care totul s-a schimbat. la ziua in care toata lumea a fost socata sa ma vada zambind. era o zi ploioasa. si alea erau cele mai naspa pentru mine. era in mod surprinzator o zi mai grea decat celelalte. eram nervos si mergeam de la munca spre casa. m-am hotarat sa ma opresc intr-un bar. era 7 aseara si aveam nevoie de un pahar de alcool sa imi amorteasca un pic gandurile. nu era un lucru greu de obtinut pentru ca nu beau de obicei, deci pentru scopul la care aspiram nu aveam nevoie decat de doua pahare de tarie. am intrat in barul in care mergeam de obicei si m-am asezat, neavand chef de nimic. eram cu capul lasat, uitandu-ma la telefon pentru ca tocmai se mai ivise o problema, cand s-a intamplat.
era o zi obisnuita. munca acasa munca acasa. altceva nu faceam. desi azi m-au chemat niste colegi de munca la o bere. oscilam intre a ma duce si a sta acasa sa citesc urmatoarea carte pe care mi-o propusesem. pana la urma am zis ca am nevoie sa ies. eram in orasul asta de ceva saptamani si nu am iesit calumea decat in primele doua zile. asa ca mi-am luat niste blugi stramti si un tricou mov si m-am indreptat spre locul in care urma sa ne intalnim. eram patrunsa in ganduri. de cand nu am mai fost cu cineva, de cand nu am mai remarcat pe cineva, incat sa intorc capul. eh. aiurea. mi-am indreptat gandurile spre alt domeniu. ma gandeam la ceva ce facusem in ziua aia la munca, ceva care mi-a dat gandit si ma zbateam sa inteleg solutia pe care mi-o daduse o colega. cand am ajuns, lumea era toata acolo. ceea ce ma asteptam, pentru ca am intarziat un pic. nu mi-a placut niciodata sa ajung inainte si sa fiu prima, asa ca lasam mereu o marja de vreo 5 minute in care sa intarzii. toti erau la masa si eu a trebuit sa merg la bar sa imi iau berea neagra pe care vroiam sa o gust de cand mi s-a oferit invitatia. am luat-o si am inceput sa ma indrept spre masa, cand mi-a sunat telefonul. nu m-am oprit din mers si cum eram atenta la telefon m-am impiedicat. la inceput am crezut ca mi-a iesit in cale un scaun, dar de fapt era un barbat care statea la bar. m-am izbit de el destul de tare incat o parte din berea mea a sarit pe pantalonii lui, iar el a fost nevoit sa ma prinda de talie sa ma stabilizeze, ca sa nu cad peste el. cand m-am uitat in ochii lui am vazut atat de multe incat am ramas impietrita. am vazut ceva ce urma sa imi schimbe viata, i-am vazut sufletul.
mana aia de pe talia ei imi trimitea furnicaturi pana in adancul sufletului. niciodata nu am simtit asta. niciodata nu m-am pierdut in niste ochi ataaat de frumosi. erau caprui? erau verzi? nu am idee. dar abia astept sa descopar. cum trec de la o culoare la alta in functie de stari. cum se simte mana mea mangaind toata pielea aia catifelata. m-am pierdut. m-am inecat in ea. dar culmea. am simtit ca inecandu-ma in ea, de fapt incep sa traiesc.
au trecut ani de cand am vazut ochii aia caprui-verzi. de cand am vazut-o cum mi-a citit sufletul si m-a udat cu bere neagra in toata partea inferioara a corpului. ani in care degetele mele au cunoscut fiecare coltisor al trupului ei si mintea mea s-a jucat cu toate gandurile ei. am invatat sa o citesc din gesturi. am invatat cum ochii i se fac verzi de suparare si oboseala, si i se fac caprui, aproape negri de furie sau pasiune. am invatat cum un om te poate vindeca, fara sa vrea. cum iti elimina nesigurantele pe care le aveai in privinta ta. ea mi-a aratat ca sufletul meu era doar in aparenta negru. si ca nu o pot strica.
au trecut ani de cand am vazut ochii lui, mai albastri decat cel mai albastru si senin cer. ani in care am invatat ca nu cunoscusem iubirea, si ca ... unicornii la care visam si ii mitificam de fapt exista. am invatat ca tot ce le ziceam prietenilor mei, dandu-le speranta ca dragostea adevarata chiar exista, era intru totul adevarat. am invatat ca e ok sa nu iti fie ok. si am invatat ca sunt persoane, fara de care nu poti respira, chiar daca au plecat din casa de 5 minute si sunt doar la un apel distanta. am trait si traiesc dragostea cu o pasiune mistuitoare care ma ineaca. m-am inecat in el. si culmea, asta m-a facut sa simt ca traiesc. sa simt ca apartin. sa ma simt acasa. nu depinde de unde, ci depinde de cu cine. in liniile colorate de pe mainile lui, si-au gasit casa degetele mele. si in sufletul lui plin de durere, mi-a facut loc si am consolidad bucuria care a inceput sa se nasca in el. l-am salvat si el mi-a luminat viata.
joi, 8 mai 2014
maturitate emotionala.
ieri coboram scarile pe care le cobor in fiecare zi si eram cu gandul departe. ca de obicei. lumea are o miscare atat de rapida in vremea noastra incat rar te obosesti sa te uiti in jurul tau. stai cu nasul in telefon. deseori. sau pur si simplu esti absorbit de ganduri si nu dai doi bani pe ce e langa tine. si e atat de gresit. e atat de gresit sa nu te uiti la liliceii astia infloriti care sunt pretutindeni si sa nu le inspiri mirosul. numa cateva secunde iti ia. opreste-te si miroase liliecii. o sa iti placa. inchide ochii si inspira mirosul ala placut si lasa-l sa creeze o mica bucurie inauntrul tau. uita-te la cerul ala cat e de albastru si trage-ti bucurie din asta. si chiar daca sunt nori gri si negri care semnaleaza furtuna... uita-te la ei. admira creatia asta ciudata care este atat de similara cu somoioagele de vata. cauta forme in ei, bucura-te de furtuna care vine. ”ploaia care va veni, le va potopi pe toate.” totul te poate purifica si iti poate schimba radical perspectiva. chiar si verdele sau mirsoul ierbii. bucura-te mereu de micile miracole din jurul tau. zambeste pentru nu ai idee cat poate conta. stii cand iti dai seama? cand mergi obosit, dupa o zi grea si lunga, in care ai indurat si frig si caldura, in care ti-ai mancat nervii ca nu iti iesea ceva, pana jos la non-stop sa iei un suc. esti cu capul in pamant pentru ca nu mai ai chef de nimic ... si cand ridici ochii vezi o fata zambitoare care poate a avut o zi la fel de grea. si lasi zambetul ala sa intre in tine si sa isi faca un loc al lui acolo. bucura-te de lucrurile marunte pentru ca nu stii cand se vor opri sa apara.
ma consider o persoana matura. daca nu matura in general, macar matura pentru varsta mea. si maturitatea, mai ales cea emotionala e foarte greu de atins. e foarte greu sa stii exact ce vrei si sa ai maturitate ca atunci cand primesti mai putin sa zici ”nu e pentru mine”. pentru ca daca te complaci intr-o situatie in care nu ti-e suta la suta bine, pentru ca ”poate totusi...” mi se pare imaturitate emotionala. in fine. si de asta spun ca ... oamenii fac foarte rau ca judeca. ca se uita in stanga si in dreapta si zic ”mama cum e imbracat ala” sau ”doamne ce face aia”. era o vreme cand as fi zis ”eu nu judec.” si as fi sustinut-o sus si tare. dar adevarul este ca... judec. doar ca ... mai putin decat o faceam odata. in fiecare zi mai putin, pana sper sa ajung unde vreau sa ajung. este gresit sa iti dai cu parerea si sa cataloghezi pe cineva dupa aparente. cateodata nici dupa ce ai cunoscut omul in esenta nu poti sa ai o parere de acuratete ridicata. pentru ca nu poti cunoaste o persoana in totalitate. si atunci de ce rautatea asta? si invidia si tot. pentru ce?
hai sa ne bucuram de lucrurile marunte. un bun exemplu, e un bun cover:
ma consider o persoana matura. daca nu matura in general, macar matura pentru varsta mea. si maturitatea, mai ales cea emotionala e foarte greu de atins. e foarte greu sa stii exact ce vrei si sa ai maturitate ca atunci cand primesti mai putin sa zici ”nu e pentru mine”. pentru ca daca te complaci intr-o situatie in care nu ti-e suta la suta bine, pentru ca ”poate totusi...” mi se pare imaturitate emotionala. in fine. si de asta spun ca ... oamenii fac foarte rau ca judeca. ca se uita in stanga si in dreapta si zic ”mama cum e imbracat ala” sau ”doamne ce face aia”. era o vreme cand as fi zis ”eu nu judec.” si as fi sustinut-o sus si tare. dar adevarul este ca... judec. doar ca ... mai putin decat o faceam odata. in fiecare zi mai putin, pana sper sa ajung unde vreau sa ajung. este gresit sa iti dai cu parerea si sa cataloghezi pe cineva dupa aparente. cateodata nici dupa ce ai cunoscut omul in esenta nu poti sa ai o parere de acuratete ridicata. pentru ca nu poti cunoaste o persoana in totalitate. si atunci de ce rautatea asta? si invidia si tot. pentru ce?
hai sa ne bucuram de lucrurile marunte. un bun exemplu, e un bun cover:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)