Cand erai mic ai ascultat curios cum ti se explica pe ici colo ce e sufletul. Stiai ca e ceva constient cumva, dar totusi imaterial. Dupa ce ai mai crescut, ai realizat ca desi sufletul este imaterial, il poti stabili cantitativ. Si mai mult de atat, odata la ceva vreme, il poti atinge pe al altora, si altii ti-l pot atinge pe al tau. Intrebarea mea este: dupa atatea intamplari si circumstante si persoane, cat suflet ai?
Sa ma explic. Hai sa zicem ca si eu si tu ne nastem cu aceeasi cantitate, da? 500 de grame de suflet. Bun. In anii formali, mici bucatele ne sunt date si luate de familie. Pentru ca la fiecare craciun cand iti deschideai cadourile, iti crestea inima in tine, nu? Si de fiecare data cand noul iubit al mamei tale recurgea la violenta, se stingea un pic din tine, nu? Eu am dus-o bine. Parinti iubitori care m-au crescut ok, deci sa zicem ca am intrat in adolescenta tot cu 500 de grame.
Ei ... aici incepe baiul. Iti amintesti primul crush? Prima fata care ti-a taiat respiratia? Ai vorbit cu ea? A fost ceva intre voi? Cand vine vorba de dragoste, sufletul se da pe tava, asezonat cu mici chestii: gesturi, cadouri, priviri ... Cand esti tanar nu stii cat sa dai. Asa ca dai undeva spre mai mult de jumatate. Dai din siguranta. Dai din nestire. Pentru ca e prima oara si nu stii cum si cand sa te opresti. Imi amintesc primul timp care mi-a inmuiat genunchii. La propriu. Si cu un ochi vanat (accidental), tot era cel mai cel pentru mine. Nu s-a uitat la mine, si totusi i-am dat particele din mine fara ca macar sa stie. Pentru ca vezi tu ... asta e greseala noastra primara. Nu suntem atenti cui dam. Da. Toti au nevoie sa primeasca particele de suflet. Dar nu tuturor li se potrivesc ale tale. Dar tu, totusi, le rupi din tine si le intinzi.
Mai tii minte cand ti-au fost taiate picioarele de durere? Cand plangeai si credeai ca urmatoarea respiratie o sa fie ultima pentru ca ai dat aproape tot si ai fost respins? Tii minte privirea ei cand te-a calcat in picioare? Tii minte tonul vocii ei cand a spus ca ar fi cazul sa nu mai fie? Tii minte cand ai privit gaura aia care a ramas in tine si te gandeai oare ce face ea cu atata suflet? Pentru ca eu tin minte cand am doborat pe cineva in genunchii si i-am sfaramat lumea ireversibil. Si mai tin minte si cum s-au rupt bucati din mine si au luat-o efectiv la fuga, dezamagite de comportamentul si decizia mea. Tin minte cum si eu am privit inautru si am vazut un gol care m-a speriat. Sufletul lui nu a ramas la mine si nici el meu la el. Ce risipa ...
Mai stii unde a trecut tot timpul ala de atunci pana acum? Si cate relatii s-au perindat de atunci pe langa tine? Iti amintesti de zilele lenese petrecute sub patura inconjurati de mii de rasete? Sau iesirile cu prietenii tai si/sau ai ei imbibate in alcool? Ai dat bucatele ici si colo. Prieteni, colegi, iubite, profesori ... oameni. Tuturor le-ai dar voit sau nu o parte din tine. Nu te-ai gandit daca au sau nu nevoie, a fost un act total involuntar. Si acum privesti si vezi gol. Privesti si te sperii ca s-a dus. Mi-a fost dat sa cunosc multe feluri de oameni. Am cunoscut oameni fara suflet a caror privire era goala. Stii cum e sa vezi o carcasa de carne umblatoare si vorbitoare din partea careia sa nu simti pic de sentiment? Eu stiu. Am vazut. Si nu ii poti uita pe cei soulless.. Mi-a fost dat sa cunosc oameni care au dat suflet dati la rand persoanelor nepotrivite, si totusi nu au ramas fara. S-au regerat. Au inviat partea aia din ei mai ceva ca o pasare phoenix. Aceia sunt oamenii aia plini de suflet, the soulful. Prietena mea cea mai buna e unul din acesti oameni. Am vazut-o ridicandu-se, nu doar o data. Si nu e o luptatoare. E o razboinica. E un miracol cu picioare. Si nu isi da seama. Si ca ea, sunt cei din categoria care a mai ramas. Cei care au suflet cat sa traiasca. Cei de aici au zile in care se uita in oglinda si nu simt ca li se intoarce privirea. Si declara sus si tare ca ei nu au suflet, ca ei nu au cum sa simta. Se sperie. Nu se recunosc si nu stiu cum sa recupereze bucatile pierdute. Ei bine, nu le recuperezi. Si nici nu iti creezi altele, Nu faci parte din penultima categorie, asa ca nu stii cum sa construiesti. Trebuie doar sa inveti sa-ti dai voie. Sa te lasi sa simti si sa primesti. E greu sa te lasi sa primesti, cand crezi ca nu mai poti darui. Dar uita-te atent la tine. Vezi sclipirea aia pe care o ai in privire? 50 de grame de suflet. E de ajuns momentan. Absoarbe mai mult in ritmul tau, dar nu te mai plange ca nu ai.
La sfarsitul zilei, cand te intinzi in pat si inspiri adanc gandindu-te la ziua care a trecut, la persoanele cu care ai luat contact, la cele pe care le-ai evitat voit si la cele care-ti sunt indiferente, la anumit gest, o anumita reactie ... cand analizezi ziua de azi si apoi te uiti in tine, ce vezi? Cate grame ai?
