Trec pe langa tine si zambesc. Am cunoscut destui oameni care gandesc asa, ca pot sa te citesc dupa 2 minute. Ma asez unde e ceva mai putina lume si te studiez in liniste. Citesc pe fata ta ca iti place sa stai singur pentru ca ti-ai pierdut de mult increderea in autenticitatea oamenilor. Ai crede ca nu se vede, nu? Sunt persoane totusi de care nu te poti ascunde. Daca ai stii cum sa-ti infrunti temerile, daca te-ai lasa dus de val din cand in cand si ai vorbi cu persoana aia cu care iti place sa vorbesti. Sau daca ai merge in vizita la parintii tai unde dai piept in piept cu emotii puternice, de o viata intreaga. Daca ai vorbi cu un necunoscut in miez de noapte de cele mai intunecate colturi ale sufletului tau. Daca ai face asta ai vedea ca lumea din jurul tau e plina de posibilitati. Ai vedea ca dragostea exista unde te astepti mai putin, si e o dragoste sincera si profunda pentru tine. Ai vedea ca exista intelegere si incredere, chiar daca sufletul tau e negru. E negru de la umbra. Pentru ca te incapatanezi sa lasi lumina sa ajunga la el. Esti de-o incapanatare stupida cateodata si esti atat de in capul tau incat viata pe care ai putea-o avea trece pe langa tine. Se furiseaza, Prinde-o si traieste-o.
Dar cobor doua statii mai tarziu fara sa ma las prinsa ca ma uitam la tine. Nu are rost sa te las sa vezi ca citesc prin tine pentru ca esti doar un strain care trece prin fata mea. Ma uit in sus si zambesc. Pentru ca am vazut multi ca tine. I-am ascultat cum li se pare ca sunt negri si stricati in interior. I-am auzit cum se lupta cu bestia captiva din ei. I-am ascultat fiind dramatici. Si apoi i-am vazut inflorind cand au dat de apa care trebuie. I-am vazut adusi la viata.
Astea sunt doar niste ganduri in capul unui om care vede prea mult cateodata si prea putin altadata. Dau muzica din casti mai tare sa nu mai bag in seama nimic. Cerul e albastru si copacii sunt verzi. Si o voce-mi canta in urechi "there's no place I'd rather be".
Prieteni apropiati m-au indemnat mereu sa cred in semne. I-am ignorat voalat pana m-am lovit de ele. Doua saptamani mai tarziu, luand acelasi autobuz in fiecare zi si nemaincercand sa fiu atenta la lumea din jurul meu, in timp ce castile cantau pentru mine "fix you", strainul ala s-a asezat langa mine, uitandu-se ca si cum m-ar fi rugat sa-mi dau castile jos. Asa am si facut. Mi-a spus ca a simtit ca e momentul sa vorbeasca cu mine. Ceea ce nu am realizat decat luni mai tarziu, a fost ca da, ala era momentul in care trebuia sa vorbim. Si ca, desi el era exact cum mi-am imaginat in ziua aia ca e, a ajuns sa ma salveze de mine.
