Hai sa zicem ca intr-o zi pleci. Pleci. Si lasi totul in urma. Lasi familie, prieteni si potential iubit. Sa zicem ca pleci numai pentru cateva luni si ai deja planul in cap pentru ce anume faci cand te intorci. Dar ce faci cand ajungi departe si constati, socat, ca apartii locului acela? Cum iti justifici sentimentul de apartinere la un loc atat de departe de casa ta? De familia ta. De prietenii tai. Cum?
Sunt la mii de km de casa. Stau in patul care a devenit al meu si inchid ochii. Nu conteaza ora la care ma trezesc pentru ca maine sunt pe tura de dupa masa. Ma gandesc la ai mei. Nu pot sa le zic de fiecare data cand vorbesc cu ei ca nu imi e dor. Asa ca aplic bine cunoscutele si mult trebuitele "white lies". Au nevoie sa stie ca imi lipsesc, desi adevarul nu e chiar asa. Adevarul e ca simt ca aici e locul meu si nu ma mai simt legata de casa. Chiar daca nu cunosteam pe nimeni cand am ajuns aici, m-am simtit acasa. Intre timp am cunoscut lume si mi-am facut prieteni. Prieteni care nu ii inlocuiesc pe cei de acasa, dar care ma fac sa simt si mai putin lipsa lor. Ma gandesc la mama care e mereu vesela cand ma aude si ma gandesc la tata care aproape plange ca nu sunt acasa. Ma gandesc la fratele meu care stie, oriunde as fi pe glob, ca tin la el ca la ochii din cap si mereu ii voi fi alaturi. Apoi gandurile mele pleaca. Si ma gandesc la tipul cu care vorbeam si i-am promis ca ne vedem cand ma intorc. Ce departe de mine e gandul ala. Ma gandesc ca acum e doar "somebody that I used to know" si cam atat. Ma gandesc la tipul pe care l-am cunoscut aici si care m-a refuzat tocmai din teama ca plec. Ma gandesc la cum ar evolua lucrurile intre noi daca nu am fi limitati de bariera asta temporala. Ma gandesc cum ar fi sa ma trezesc langa el dimineata, in orasul ala un pic mai mare ca asta de ne place amandurora. Ma gandesc cum ar fi sa avem date-uri romantice seara pe intuneric. Ma gandesc cum am juca golf impreuna si m-as opri sa-i admir pasiunea cu care o face. Ma gandesc cum ar fi sa stam intinsi in pat si sa-l ascult cum imi povesteste despre viata lui. Ma gandesc cum ar fi sa avem ceva serios, sa evoluam impreuna. Cum ar fi sa locuim impreuna. Cum ar fi sa dansam impreuna. Cum ar fi sa avem grupul nostru de prieteni si sa iesim impreuna. Dar stai. Plec ...
Apoi ma gandesc cum ar fi sa ... stau. Cum ar fi sa stau? Cum ar fi sa ma las prada locului astuia care simt ca ma cheama? Cum ar fi sa iau decizia vietii mele si sa-mi mut viata in alta emisfera a globului? Cum ar fi sa fac ce simt? Si sa trag sa imi indeplinesc o dorinta pe care o simt mai mare decat ratiunea. Da. Ar fi decizia vietii mele. Pe care nu trebuie sa o iau ca x e acasa si nu aici. Sau pentru ca y e aici si nu vreau sa stau departe. Nu. Decizia asta se face mai mare cu fiecare seara in care stau in pat, singura, cu ochii inchisi si ma gandesc cum mi-ar fi viata peste 5-10 ani. Simt ca o sa fiu aici. Ai simtit vreodata ca apartii unui loc? Sau esti mai superficial si nu tii cont de asta?
Acum ma gandesc la acelasi lucru. Acasa, la mii de km de locul in care simt ca imi e viata. Intreaga viata. Stau in alt pat de-al meu, cu ochii inchisi si ma gandesc. Ma gandesc ... ce mai caut aici??
Cateodata, o singura clipa, are puterea de a-ti schimba toata viata. Ai gasit clipa aia?
