Azi m-am hotarat sa-ti spun o poveste. Tie. Celui care esti departe sau poate aproape. Tie celui care esti de partea cealalta a ecranului meu si totusi ma privesti in suflet. Tie. Oricine ai fi tu. Povestea nu incepe cu a fost odata ca niciodata, dar este la fel de fantastica ca un basm. Pentru ca la un moment dat in viata asta universul cumva conspira si face ca un basm sa devina realitate. Acum daca realitatea aia se mentine permanent este doar alegerea ta. Si uneori ... nu numai a ta ...
Stii cum e cand totul e ... simplu? Chiar plictisitor? Nu te lasa inselat. Momentele alea, sunt momentele simple dinainte celor complicate, complexe. Sunt calmul dinaintea furtunii. Si furtuna a fost. L-am cunoscut intr-o seara simpla, in care dadeam scroll pe internet din plictiseala. Recunosc un suflet trist de la o posta. Am in sange asta. Empatia mea da pe afara uneori. Si cum nu pot lasa pe cineva sa sufere singur, pentru ca mi se pare nesimtire, am incercat sa fac ce-mi sta in puteri sa-i distrag atentia. Am reusit. Normal. Ar trebui sa fac asta ca si mod de a-mi castiga traiul. Si am vorbit. Ore. Pana undeva spre 2-3 dimineata. Nu-mi amintesc exact si e si prea putin important acest lucru. La inceput am vorbit despre fapta care i-a intristat sufletul si apoi am ajuns la ... orice. De la biciclete la filosofie. Caci atunci cand ai cu cine, timpul si subiectele se fumeaza mult prea repede. Dupa cateva ore de discutii, am inchis ochii si am oftat. Mi-am golit plamanii de aer si am strans ochii. Un gand mi-a strabatut cortexul si m-a zdruncinat un pic. "Asta e viitorul meu sot." L-am zis cu voce tare si m-a facut sa rad. Sunt nebuna. Chestiile astea nu se intampla pur si simplu. Nu stai plictisita intr-o seara si vorbesti cu cineva si iti gasesti un partener pe viata. Care naibii-s sansele? Slim to none.
Au trecut zilele. Nimic nu ne statea in cale. Decat distanta, dar pana la urma cui ii pasa? Pe cine intereseaza distanta cand aude efectiv tot ce si-a dorit sa auda de la cineva? Cand persoana aia bifeaza totul de pe lista mentala de calitati punct cu punct? Poti sa astepti cateva luni, pentru ca ce inseamna cateva luni comparativ cu toata viata? Zambesc cand ma gandesc la zilele in care vorbeam la 12 noaptea de gauri negre si supernove. Zambesc cand imi amintesc fiecare plan in parte ... zbor cu parasuta ... urcat pe munte ... doi copii ... casa de lemn ... imbratisari ce tin toata noaptea ... filme ce au ca subiect pasiuni comune ... Zambesc cand imi amintesc siguranta cu care priveam situatia. Nu era nimic cu poate in fata.
O lacrima mi se prelinge pe obraz. O lacrima pentru fiecare "poate" pe care a inceput sa mi-l zica dintr-o data. "Poate vin" in loc de "vin joi". "Poate apuc sa vin" in loc de "mergem impreuna". "Poate nu acum" si "am nevoie de timp" in loc de "sigur ca acum". Cate o lacrima pentru fiecare indecizie ce si-a facut loc in mintea lui. Cate o lacrima pentru fiecare gand negru care mi-a acaparat mintea. La inceput a fost numai unul, apoi s-a inmultit mai ceva ca moliile. Si ieseau gandurile din coconul lor si zburau, invadandu-mi mintea. Am plans mult o vreme. M-am trezit in dimineti plangand si am ajuns la concluzia ca mai bine o rupem. Dar ceva indestructibil nu poate fi rupt.
Sunt un amalgam de emotii cand ii simt mainile pe umeri. Ma intoarce usor spre el si ma priveste cu blandete. Vad cum privirea lui plina de iubire capata nuante de ingrijorare. Nu trebuie sa imi zica ce gandeste pentru ca efectiv stiu si simt. Stiu ca se teme inca ca nu il cred. Se teme ca intr-o zi o sa-i zic ca nu ma merita si o sa plec. Se teme sa nu fiu fericita. Si se teme aiurea.
Dupa luni in care nu am avut contact mai deloc, ne-am intalnit. Stii ce auzi in basme? Ca exista dragoste adevarata? Suflete pereche? Ca e frumos cand le intalnesti? Ca timpul se opreste? Ca simti? Toate-s subaprecieri. Ce am simtit nu poate fi efectiv descris in cuvinte. I-am promis o sansa. Nu doua. Ci numai una. Caci asta e numarul sanselor pe care il da un om ranit in atatea randuri. Si a fost tot ce a trebuit sa-mi demonstreze in fiecare zi ca doar idiotii merita doua sanse. Si el ... nu era niciun idiot. A luat acea sansa si si-a cladit viata in jurul ei. Viata noastra. Zambesc din nou cand simt ca ma cuprinde in brate si isi pune barbia pe umarul meu. Caldura lui fizica e mult inferioara celei sufletesti. In anii astia alaturi de el mi-am dat seama ca omul perfect chiar exista. Sigur ... a fost greu la inceput. Ingrozitor. Cu plansete si dureri de cap. Cu nervi si telefoane trantite. Dar acum, cand imi privesc verigheta de pe deget si cei doi copii, stiu ca basmele exista. Trebuie doar sa crezi ...
"One day, whether you are 14, 28 or 65 you will stumble upon someone who will start a fire in you that cannot die. However, the saddest, most awful truth you will ever come to find - is they are not always with whom we spend our lives." Oh, but sometimes, they are. :)
