jumatate tu ... jumatate ... eu?

Stii cum e sa te trezesti dupa ce ai visat urat? Cand iti auzi bataile inimii parca in urechi si-ti simti spatele acoperit de o pelicula de transpiratie rece? Eu ca sa scap de imaginea pe care mi-au bagat-o in cap cosmarurile, ma ridic, imi pun capul intre genunchi si incep sa plang. In comparatie cu transpiratia rece care ma imbratiseaza, lacrimile imi sunt fierbinti. Lasa dungi umede pe obrajii mei si parca odata cazute spala visele rele. Sa ai cosmaruri e ciudat. Te trezesti bulversat, dezorientat, trist si suparat toate deodata. Dar cand persoana care ti le-a provocat e langa tine in pat … ce faci?

“Ia-ma-n brate. Am visat urat.” Lacrimile au inceput sa curga deja. Sunt cu un pas mai aproape de uitare. Corpul tau e lipit de al meu si nu conteaza ca nu pot sa respir de cat de cald mi se face. E bine. Ma linisteste. Nu stiu daca e datorita tie in mod special sau daca ma linistea oricine ar fi fost langa mine. Au intervenit multi “nu stiu” in ecuatie de cand te-am cunoscut.

Era iarna si stii cum mereu ajungi la un moment dat sa cunosti un prieten de-al unui prieten. Tu ai fost ala. Nesimtit pe alocuri, dar pana la final o persoana cu suflet mare.  Mi-ai umplut gandurile in scurt timp si nici pana in ziua de azi nu imi dau seam de ce. Stii cum sunt fetele … isi cauta propriul lor baiat rau pe care sa-l transforme in persoana aia care e buna doar pentru ele. Da. Asta e definitia visului frumos. Te-ai incapatant sa iesi din stardarde. Fiecare replica a ta sa fie una la care nu ma asteptam. Dar asta nu e neaparat de bine. M-ai distrat uneori, dar de cele mai multe ori m-ai calcat.

Stii ce? Nu. Nu te mai gandi cum e sa te trezesti dupa ce ai visat urat. Stii cum e sa fii atat de nervos incat sa-ti persiste o conversatie in minte si sa o continui continuu? Sa cauti cea mai buna replica. Aia care sa nu te faca sa suni disperat si afectat, dar nici nepasator. Sau mai bine ar trebui sa pari indiferent. E simplu. E cea mai banala rezolvare. In loc sa-ti spui ca oamenii se schimba. In loc sa speri. In loc sa dai sanse oamenilor cum se dau flori de 8 martie.  Stii cum e sa fii atat de nervos si suparat incat sa te simti efectiv ca un copil mic? Sa simti ca ai involuat intelectual. Sa simti ca ai lasat pe cineva sa-ti intre pe sub piele si oricat ai freca cu peria de sarma nu dispare. Normal ca nu dispare. E ca un tatuaj, adanc batut in straturile de piele. Si te mustri in fiecare zi ca ai lasat sa se intample asta.

Au trecut ani. Ani de la visul urat si de la starile de nervozitate pe care mi le dadeai ca pe o doza zilnica a unui medicament pe care nu il voiam si de care nu aveam nevoie. Ani in care am cunoscut persone decente, bune, care m-au schimbat in bine. Ani in care am refuzat sa vorbesc cu tine. Ani in care am dusa o lupta fantastica cu mine cand treceam prin centru pe langa casa ta. Ani in care am ajuns sa fiu fericita. Si zambetul de pe buzele mele foarte rar lipsea. Ani in care am avut relatii si dorinte. Mai putin si mai mult importante. Am vrut sa ma ridic Si pe alocuri sa ma cobor. Ani in care ascensiunea mea profesionala a fost continua si m-a dus departe.

Si acum imi amintesc cum a fost prima oara cand am iesit din tara pentru munca. Mi-am gasit cu greu un loc intr-un internship in Franta. M-au chemat si am sustinut un interviu si mi-au propus sa stau acolo 6 luni. Au fost niste luni pline de energie, pline de experiente noi, pline de munca, pline de invataturi si pline de distractii. Si lasa-ma sa-ti spun … Francezii aia … chiar stiu ce fac. Si aici nu vorbesc numai de mancare. Dupa mult timp in care nu am vrut relatie, si am vrut sa fiu libera, fara obligatii si fara constrangeri, pe neasteptate am cunoscut pe cineva.

Stii cum e sa vina cineva pe nepregatite si sa-ti dea peste cap lumea pe care o stiai pana in momentul ala? Stii cum sunt saruturile alea care te fac sa nu-ti doresti nimic mai mult decat sa lenevesti zile intregi intr-un pat uitandu-te la filme, imbratisati? Cate filme am vazut in primele saptamani ale relatiei, nu vazusem intr-un an intreg. De mult nu mai avusesem timp sa stau pur si simplu sa ma uit la filme. Era ca si cum aveam bucatica mea proprie de rai. Practic stateam impreuna. Ma obisnuisem sa vad ochii aia in fiecare dimineata. Erau lucrul care-mi garantau buna dispozitie din ziua aceea.

Ies din casa si dau de aerul usor intepator de aprilie. E primavara, dar inca vremea nu s-a incalzit de tot. Dar totul este verde, asa cum imi place mie. Imi pun castile in urechi si porneste muzica. Random. Dire Straits. Where do you think you’re going? Rad de melodie pentru ca merg fara directie. Trebuia sa merg la munca la ora asta, dar am primit un mail aseara tarziu ca e firma inchisa azi pentru ceva problem tehnice. Aveam deja de cateva zile problem cu pc-urile. Ceva virusi. Am idee despre ce e vorba, dar nu m-am implicat avand in vedere ca firma are divizie IT. Si cum e vineri, s-au decis ca azi sa fie ziua in care se repara tot, pentru ca luni sa incepem saptamana in forta. Mail-ul l-am citit abia cand ieseam pe usa, pentru ca aseara nu am avut timp nici sa respir. Am ajuns tarziu si nu ma interesa decat sa ma cuibaresc in bratele prietenului meu si sa dorm linistita.

Where do you think you’re going?

I think you don't know

You got no way of knowing

Incep sa fredonez fara sa-mi dau seama pe unde sunt deja. Cand ma uit atent in jur, imi dau seama ca sunt langa locul tau de munca. De ani de zile nu am mai dat importanta cand treceam pe strada asta, desi este una principala pe care trec aproape zilnic. Intamplarea face ca eu sa lucrez doua strazi mai incolo de strada pe care lucrezi tu. Ma opresc si citesc placuta cu firma. Zambesc pentru ca esti undeva acolo in sufletul meu. Sunt unele persoane care oricat de rau te-ar fi tratat (bine, nu ma refer la injuraturi si batai) au avut acel je ne sais quoi datorita, sau din cauza, caruia au ramas inradacinate in tine. Inchid ochii cateva secunde si-mi amintesc de ultima oara cand ne-am vazut. De cosmarul pe care l-am avut. De lacrimile care mi-au curs in dimineata aia. Dar incerc sa privesc mai profund de atat. Si asa imi amintesc cum am stat impreuna pe canapea si ne-am uitat la tv. Si ne comportam de parca era orice alta zi. De parca era normal sa fim asa obisnuiti unul cu celalalt. Era totul ok. Nimic nu vestea ce urma sa se intample. Deschid ochii cand imi suna in cap cuvintele pe care le-ai zis. Cuvintele care m-au ranit. Cuvintele care m-au impins sa iau decizia. Zambesc din nou. Au trecut ani de zile. Ma intreb cateva secunde oare unde esti. Daca esti bine. Daca esti casatorit. Daca ai copii. Inspir, ma intorc si merg in drumul meu. Doar ca simt o mana pe mana mea care ma opreste din a inainta.

Iar ma trezesti din somn cu plansul tau…plangeai din orice, ma enerva asta mai mult decat orice…mai mult ma enerva ca eram neputincios la lacrimile tale si oricat de mult imi spuneai ca te linisteste imbratisarea mea, eu eram tot mai nelinistit de faptul ca era prea putin ceea ce faceam. Simteam, pentru ca dupa un timp te eliberai din ea printr-o smucitura, iar ultima data ai spus ca e ca o menghina care pur si simplu nu te lasa sa respiri, implicit sa traiesti. Stiu ca am mainile mai badarane, Dar asta a fost prea de tot si mi-am revenit in starea de dinainte sa te cunosc. Am explodat si nu ma mai puteam controla. Ti-am reprosat orice lucru, oricat de mic ar fi fost. Nu ti-am vorbit niciodata urat si nici atunci nu am facut-o. Dar tonul a fost… Apoi ai inceput sa plangi mai tare, iar eu am stat cu mainile in buzunar, nepasator, victorios, mandru de realizarea mea josnica. Am sunat la taxi, la aceeasi firma la care sunam mereu si am spus: La  adresa X, pentru ultima oara! Zambesc victorios in timp ce tu plangeai din ce in ce mai tare.

Si am plecat, nu m-am mai uitat in spate si am trecut din relatie in relatie pana cand m-am oprit la ea. Frumoasa si a naibii...nu plangea ca tine, nu era sensibila precum erai tu...semana mai degraba cu mine, mai rece. Era ceea ce imi doream..sau credeam ca imi doresc. La un moment dat te saturi de expresia ei fara sentiment, de privirea rece. Si imi aduceam aminte de lacrimile tale. Apoi mi-am dat seama ca nu meritai sa storci o lacrima pentru mine, dar dupa ce te faceam sa plangi, imi dadeam seama de ceea ce faceam si imi reveneam ca un boxer din pumni. Iar tu mereu ma iertai si imi dadeai sanse...nu meritam si trebuia sa ma parasesti de mult, dar totusi nu ai facut-o, iar asta ma facea sa cred ca esti mai puternica decat pari.

Si erai puternica, pentru ca trebuie rabdare si putere sa reusesti ce ai reusit tu…tu m-ai facut sa fiu ceea ce nu credeam ca o sa fiu vreodata: om. Din magarul care tragea fetitele de coada in generala, apoi in nenorocitul care vrajea fetele in liceu si apoi nu le mai suna, ba mai mult, se lauda ca se culca cu ele si o stia toata scoala, tu ai reusit sa ma faci om. Te-am apreciat si te apreciez in continuare si nu cred ca exista zi in care sa nu imi para rau pentru ceea ce s-a intamplat in acea dimineata…atunci am pierdut singura persoana la care am tinut cu adevarat si am pierdut-o din cauza mea.

Poate din aceasta cauza orice privire a ei e rece, orice strangere in brate e de fapt o inemnsa dezamagire: nu erau din partea ta. Nu conta altceva, nu simteam iubirea, desi poate exista din partea ei…dar sentimentele mele le-am risipit pe o singura persoana. Sau poate nu trebuia sa le risipesc si poate tu erai singura pentru care trebuia sa am sentimente in viata asta. Dar nu voi afla raspunsul la intrebarea asta. Sau cel putin asta credeam pana cand…

Am inceput sa te vad pe strada din ce in ce mai des. Mai intai credeam ca te confund, dar era clar ca nu aveam cum. Era imposibil sa nu te recunosc, din 1000 de persoane te-as vedea numai pe tine. Dar la inceput refuzam sa cred ca tu esti. Intorceam capul si nu ma gandeam la tine. Dupa un timp, ma uitam la tine si ma intrebam la ce te gandesti cand treci pe langa locul meu de munca. Daca iti aduci aminte ca ma asteptai sa ies de la munca in fata magazinului de bijuterii la care te uiti mereu. Daca iti aduci aminte ca ti-am promis ca o sa te cer de sotie cu un inel de la acel magazin.Nu stiam ce cauti pe acolo pentru ca niciodata nu zaboveai, doar treceai rapid. Mereu treceai pe la aceeasi ora, deci sigur mergeai la munca pe acolo. Am vrut uneori sa te astept afara si sa raman “surprins” ca te intalnesc pe acolo, dar niciodata nu am avut tupeul. Pana intr-o zi cand ai trecut pe la o ora neobisnuita pe acolo. Te-am vazut cum fredonai ceva si ai zambit. Nici nu m-a interesat ca seful meu a strigat dupa mine sa ma intorc la munca. Nu mai conta, trebuia sa vorbesc cu tine. Ai dat sa pleci, iar eu te-am prins de mana…si era la fel de rece precum in acea dimineata fatidica.

M-am intors si ti-am vazut pe fuga ochii cum ma privesc. Stii cate luni am stat cu gandul doar la ochii tai? Se spune ca iubesti persoana care-ti vine in gand la 2 dupa amiaza, cand esti ingropat in munca, nu aia la care ta gandesti la 2 noaptea cand te bagi in pat singur. Eram la munca si nu vedeam decat ochii tai albastri urmarindu-ma pe peste tot. A fost cea mai mare dovada de putere cand am inceput sa reusesc sa ignor imaginea aia mentala a ta. Am reusit sa trec peste ea. Si iata-ma aici. Ani de zile mai tarziu, fata in fata cu persoana de care am fugit mult timp, tu. Ma asteptam sa ne intalnim la un moment dat, doar muncim atat de aproape unul de celalalt. M-am uitat trecator la magazinul de bijuterii in fata caruia suntem. De cate ori am trecut pe acolo gandindu-ma ca poate azi ai intrat sa cauti inelul, nici nu le pot numara. Ma uit la mana ta, care-mi tine mana captiva si simt asprimea ei. Erai un om al tastelor, ce s-a intamplat oare cu tine? Imi trec privirea peste corpul tau si observ ca esti imbracat cum sunt obisnuita sa te vad. Si apoi fac pasul. Imi ridic privirea si o intalnesc pe a ta. Nu e furia aia pura pe care am vazut-o in ziua aia. Nu. E … un sentiment pe care nu l-am mai vazut intiparit in cutele de pe chipul tau. E … dragoste? Nu. Nu poate fi. Trebuie sa incetez sa ma imbat in speranta unei fantezii. Prietenul meu ma asteapta acasa. Femeie, trezeste-te! Vino-ti in fire si pleaca! Intoarce-i spatele si du-te. Dar e ceva in toata postura corpului tau care ma face sa nu plec. Esti resemnat. Te comporti cu mine ca cu un animal ranit. Si exact asta sunt. E incredibil cum ai trecut peste ceva si cand te intalnesti cu persoana responsabila, iti vine totul inapoi in fata ochilor de parca au trecut ore, nu ani. Cand sunt aici, nu aud masini, nu aud oameni. Nu cunosc pe nimeni in afara de tine. Nu am prieten. Nu am nimic. Sunt goala in fata ta, pentru ca exact asta ma faci sa fiu: o carte deschisa. Stiu ca daca deschid gura si vorbesc, nu o sa te faca decat sa-mi raspunzi si ma voi indragosti de vocea ta din nou. Dar, cu ultima putere ramasa, dau sa plec. Si in momentul ala tu faci singurul lucru care ma poate opri. Lucrul care ma face sa uit de cosmaruri. Si anii fara tine au fost o forma de cosmar. Ma iei in brate. Atat. Si ma ineci in tine. Inchid ochii si aleg ca doua minute sa stau asa si sa nu ma gandesc la nimic.

“Mi-a fost dor de tine.” Cuvintele tale simple, rup ceva in mine. Si stii ce rup? Legatura cu prietenul meu. Legatura care credeam ca e indestructibila si care credeam ca imi alimenteaza insasi viata. Se pare ca legatura aia era mai firava decat un fir de ata. Si tu ma tineai legata de tine cu un fir de paianjen. Asa subtire ca era invizibil de mult. Dar atat de puternic ca nu-l putea rupe nimic. Simt cum lacrimi imi curg pe obraji. Renuntasem la obiceiul asta. De fapt, ultima oara am plans in dimineata aia cu tine. Dar tu nu ai nici cea mai mica idee.

“Si mie.” Spun cu vocea gatuita de emotii. Nu ma asteptam ca urmatoarea data cand te vad sa trezesti sentimentele de mult uitate in mine. “Si acum?”

                                                                                                       

Rece si speriata, te intoarci spre mine. In sfarsit, te pot privi din nou in ochi, dupa atata timp. Dar…nu pot. Imi arunc privirea altundeva, cum pot face asta cand stiu ca am plecat ca ultimul om si ochii aceia erau inundati de lacrimi? Faceam orice ca sa ocolesc privirea ta, ma uitam la cum esti imbracata, apoi la parul tau, apoi la un oarecare de pe strada, orice numai ca sa nu te privesc in ochi. Simt mana ta cum o mangaie pe a mea si ma inmoi, ma transform in plastelina si simt cum, in acel moment, ma puteai modela in orice. Ca o vraja, simt cum sunt atras de intunecimea ochilor tai si cum trebuie sa ma pierd in ei. Ma privesti inapoi si emotiile navalesc. Incep sa tremur incet, dar nu cred ca simti asta pentru ca te vad pierduta, cumva inerta. Mereu erai asa cand te napadeau gandurile, cand nu stiai ce sa faci in acel moment. Tu inerta, eu un nimic in mainile tale, o combinatie pe cinste, nu?

Iti revii cu o scurta miscare din cap, nu mai erai sub hipnoza si dai sa pleci, dar e doar o intentie. Stiu asta pentru ca e total opusul imbratisarilor pe care le primeai, iar tu te smulgeai din ele. Acum era altfel…parca doreai sa te tin…si asta fac, te prind mai tare si te strang in brate si te strang ca pe o comoara pe care nu trebuie sa o pierd. “Mi-a fost dor de tine”, atat a putut procesa mintea mea in momentele acelea pe care le-am asteptat de atata timp. Te aud cum oftezi scurt, tragi aer in piept si spui: “si mie”. Eram iar noi doi, unu in bratele celuilalt. Nu ne mai pasa de nimic, iubiti, oameni, zgomot, important era sa te am acolo, in bratele mele, pentru ca in suflet ai fost in tot acest timp. “si acum?”…acum, nu stie nimeni ce urmeaza. Dar eu nu te mai las niciodata!

Guest star: Remus!

 The moment you feel like you have to prove your worth to someone, is the moment you absolutely and utterly  walk away.